Despre Islam - partea a 2-a

Continuarea răspunsului la întrebarea despre Islam.

Iudaismul, Creştinismul şi Islamul împărtăşesc câteva trăsături comune, care nu se regăsesc în religiile Orientului, în Hinduism, Budism, Confucianism sau Taoism. Să încercăm să delimităm câteva dintre aceste asemănări.

A. Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele trei religii. In Iudaism, Dumnezeu a intervenit pe vremea când evreii erau robi în Egipt şi când prin Moise Domnul a spus lui Faraon să lase pe poporul Său să plece. In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.

Islamul incorporează parţial iudaismul şi creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Moise a fost un profet al lui Dumnezeu; prin Moise a dat Dumnezeu Legea. Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.

B. Toate cele trei religii sunt textuale - adică scripturale. Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Iudaism este Tora sau Legea. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Acum există mari diferenţe între felul în care operează cărţile sfinte în fiecare dintre aceste religii. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.

Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate (şi chiar trebuie) să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate (şi trebuie) să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.

C. Toate cele trei religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.

Consideraţii Istorice.
Mahomed (numele lui înseamnă lăudat) s-a născut la anul 570 în Mecca, în Arabia. Tatăl lui s-a numit Abdulah (robul lui Allah) şi mama sa se numea Amina. Tatăl a murit înainte de naşterea lui Mahomed, mama când băiatul avea 6 ani. Astfel, Mahomed a ajuns în grija bunicului Abdul Mottaleb care murind şi el la scurtă vreme, l-a lăsat pe copilul Mohamed în grija unchiului său, Abu Talib. Familia lui Mahomed făcea parte dintr-un puternic trib arab, numit ~uraish. La vârsta de 25 de ani Mahomed s-a căsătorit cu o văduvă bogată în vârstă de 40 de ani pe nume Kadisha. Cei doi au locuit în Mecca şi prin intermediul soţiei sale Mahomed a fost introdus în înalta societate a Meccăi, unde a cunoscut situaţia politică şi religioasă a ţării sale.

Oamenii din Arabia se închinau la diferite zeităţi. Mecca era un oraş de pelerinaj unde exista o clădire cubică (Ka'aba) cunoscută sub numele de 'casa lui Allah'; tradiţia spunea că Avraam a fost cel ce a zidit clădirea împreună cu fiul său Ismael. +n mijlocul clădirii era plasată 'piatra neagră', un meteorit pe care pelerinii îl sărutau după ce înconjurau clădirea de 7 ori. Mahomed a adoptat practica pelerinajului la Mecca, la Ka'aba şi sărutarea 'pietrei negre'. De asemenea clădirea era plină de imaginile şi reprezentărilor mai multor zeităţi.

Mahomed obişnuia să se retragă pentru meditaţie într-o peşteră din muntele Hira, aşezat la circa trei mile la nord de Mecca. Pe la anul 610, când Mahomed era în vârstă de 40 de ani, cu ocazia uneia dintre meditaţiile sale a avut o viziune: i s-a arătat un înger (pe care Mahomed l-a identificat ca fiind arhanghelul Gabriel). Ingerul i-a poruncit să-şi deschidă gura şi să înceapă să recite. La întrebarea că ce să recite, Gabriel i-a spus: Recită, în numele Domnului care a creiat, care a creiat pe om din haine de sânge. Recită şi ai în vedere că Domnul este foarte generos şi a învăţat prin scrieri, a învăţat pe om prin scrieri lucruri care nu erau cunoscute(Sura 96:1-5).

Experienţa aceasta l-a lăsat pe Mahomed foarte încurcat şi nedumerit. Să fie mesajul acesta de la Allah, dumnezeul pe care arabii îl credeau dumnezeul suprem? Până acum arabii nu avuseseră nici un profet. Mahomed a împărtăşit experienţa sa cu soţia sa care l-a convins că el este alesul lui Allah de a fi profet, un apostol (rasoul) al poporului. Dealungul lunilor şi anilor în care a primit revelaţiile, Mahomed a fost foarte deprimat, gata să se sinucidă nu o dată. Revelaţiile le primea pe diferite căi: ba vedea un înger, ba auzea o voce, ba avea un vis. După primirea fiecărei revelaţii Mahomed cădea la pământ în convulsii şi făcea spume la gură. Mesajele le primea în limba arabă, dar Mahomed era fără educaţie, de aceea mesajele au fost scrise mai târziu de discipoli ai lui după discursurile sale. Lipsa de educaţia a lui Mahomed este folosită de musulmani ca un argument în favoarea originii divine a cărţii, deoarece un om ca Mahomed nu ar fi putut inventa un astfel de mesaj.

Curând după aceea, Mahomed a început să predice poporului că Allah este singurul Dumnezeu, că el este profetul lui Allah, şi că oamenii trebuie să lepede alte zeităţi şi să se închine numai lui Allah. Primii urmaşi ai săi au fost cei din propria sa familie: soţia sa, fiul lor adoptat (Zaid) şi un văr, Ali. Mişcării i s-au mai adăugat circa o sută de oameni de origine umilă puţin mai târziu. Gruparea a fost persecutată de către nobilimea din Mecca care nu voia să abandoneze zeităţile Ka'abei, dar din cauza protecţiei unchiului Abu Talib, nu i-au putut face nimic lui Mahomed.

Unchiul cât şi soţia lui Mahomed au murit în anul 620. Mahomed s-a căsătorit cu văduva unui fost urmaş de-al său, precum şi cu fetiţa de 7 ani Aisha, fiica prietenului său Abu Bakr. Neavând nici un progres real cu religia sa aici în Mecca, Mahomed s-a hotărât să se mute la 280 de mile în nordul Meccăi în oraşul Iatrib (mai târziu va deveni Medina, sau cetatea profetului). Migraţia aceata se numeşte în arabă Hijra şi a început la 24 septembrie, 622. Calendarul musulman începe cu această dată. De prin anul al doilea în Median viaţa a început să fie grea din cauza lipsurilor materiale. Atunci profetul a primit o nouă revelaţie: O profetule, luptă-te din răsputeri cu necredincioşii şi fii ferm împotriva lor! (Sura 9:73). Cu această aprobare divină, Mahomed a început să atace caravanele duşmanilor săi. Primul atac a adus victoria şi încurajat de aceasta, Mahomed a atacat o caravană mai mare. Cu numai 350 de oameni înarmaţi a biruit o apărare de peste 1000 de inamici (veniţi din Mecca). Biruinţa aceasta i-a întărit convingerea că Allah este cu el şi că lupta aceasta este calea lui Allah. Prăzile se împărţeau egal între oamenii lui Mahomed, după ce profetul reţinea 1/5 din toată prada.

La împotrivirea unor evrei, care nu concepeau că Mahomed este profetul lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei au fost atacate, şi au fost masacraţi 1000 de bărbaţi din tribul Banu ~uraiza. Femeile şi copii au fost vânduţi ca robi şi prăzile au fost împărţite între mahomedani.

In anul 628 între reprezentanţii tribului ~uraish din Mecca şi Mahomed s-a semnat un armistiţiu de 10 ani prin care se cădea de acord ca să nu se mai lupte între ei. Acordul stipula că Mahomed şi credincioşii lui puteau să viziteze Mecca şi să se închine acolo. La doi ani după semnarea acordului, însoţit de o armată de zece mii de oameni, Mahomed atacă Mecca şi ia oraşul sub stăpânire. Idolii din Ka'aba sunt distruşi şi câţiva oameni sunt executaţi. De-acum, Mahomed devine liderul nedisputat al Arabiei şi Mecca devine capitala noii religii. Una dintre revelaţiile precedente care spunea că nu trebuie să fie nimeni forţat la noua religie (Sura 2:256) a fost modificată printr-o (convenabilă) revelaţie ulterioară care spunea că cei ce se închină altor dumnezei trebuie omorâţi (Sura 9:5); celelalte triburi din Arabia nu au avut de ales decât între două alternative: să moară sau să se convertească. Si s-au convertit. Peste trei secole, Islamul devine o religie ce se extinde peste trei continente, un imperiu ce absoarbe diferite civilizaţii şi culturi. La anul 632 (al zecelea an de la Hijra) profetul moare; nelăsând nici un conducător, apare prima diviziune majoră în religia musulmană, din care rezultă două secte mai mari: Siiţii şi Sunniţii.

Califii , urmaşii lui Mahomed, conduc oraşe şi asigură dominaţia şi expansiunea Islamului atât în Arabia cât şi în alte părţi ale lumii. Califii sunt mai mult figuri politice decât religioase. Primul calif, Abu Bakr uneşte sub conducerea sa toate triburile arabe împrăştiate la moartea prematură a profetului. Sub Omar, al doilea calif (634-644) începe o expansiune fenomenală ce va dura 100 de ani. Oştirile Persiei şi ale Bizanţului sunt înfânte. Armatele musulmane cuceresc Irakul şi Iranul zilelor noastre, Bukhara şi Samarkandul, apoi ajung în Punjab. Cuceresc aproape tot teritoriul vechiului Imperiu Roman (cu excepţia Anatoliei). Cuceresc Siria (Damasc era capitala Dinastiei Umayyad, 661-750), Egiptul, trec prin Africa de nord în Europa unde cuceresc mare parte din Spania. La anul 732 la bătălia de la Tours (Franţa) armatele lui Charles Martel opresc expansiunea musulmană.

După asisanarea celui de-al treilea calif, Othman (656), tensiunea din sânul comunităţii musulmane creşte şi astfel erupe războiul civil. iiţii, discipoli ai celui de-al patrulea calif (Ali, verişor şi ginere al lui Mahomed) se opun cu putere tribului Umayyad (din care a fost cel de-al treilea calif). Ali este asasinat în 661 şi lupta continuă între urmaşii Ummayazilor şi între Kharijiţi (discipoli ai lui Ali). In 680, Yazid fiul califului Mu'awijah din Dinastia Umayyad îl masacrează pe Hussein, fiul lui Ali şi întreaga sa familie. iiţii sărbătoresc evenimentul acesta în fiecare an în timpul sărbătorii lor din luna Moharram.

După declinul Dinastiei Umayyad (750), o nouă dinastie urmează la conducerea lumii musulmane: Dinastia Abbasidă (750-1258). Bagdadul este capitala acestor califi şi prin intermediul lor Islamul cunoaşte o nouă dimensiune politico-religioasă. Bogăţia Islamului creşte considerabil, imperiul lor experimentează o renaştere în domeniile artelor, educaţiei, ştiinţei, comerţului şi al legilor. Este perioada de apogeu a Islamului, deşi către sfârşitul secolului al zece-lea, califii îşi pierd puterea şi Imperiul este împărţit în zone de influenţă a unor guvernatori locali şi generali de război. Faptul acesta este urmat şi de împărţirea vederilor politice şi religioase.

Mongolii cuceresc Bagdadul la 1258; dar cei cuceriţi îşi convertesc cuceritorii (mongoli şi tătari) şi astfel Islamul renaşte din nou. Intre secolele al 15-lea şi al 18-lea Islamul cunoaşte expansiunea în nou zone geografice ale lumii. Trei Imperii ajută la expansiunea Islamului: Imperiul Mughal în India, Safavieh în Iran şi Otoman în Turcia. +n timpul acestor imperii Islamul se întinde în noi teritorii din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia Centrală. Cel mai agresiv dintre aceste imperii a fost cel Otoman (istoria noastră a românilor este plină de eroismul domnitorilor din sudul şi estul ţării care au ţinut piept expansiunii otomane prin România către, în ultimă instanţă, întreaga Europă. Otomanii au fost cei ce au atacat şi au contribuit la prăbuşirea imperiului Bizantin. La 1453, Constantinopolul, capitala Bizanţului cade după un îndelungat asediu şi devine Istambul, capitala Imperiului Otoman. Sub Suleiman cel Mare (1520-1566) Imperiul Otoman cucereşte Balcanii (cu excepţia Muntenegrului şi a unei porţiuni din coasta Dalmaţiei). Ajunge până în Ungaria, Marea Neagră, Armenia, Georgia, Valea Eufratului, Siria, Palestina, Egipt, Maroc. Expansiunea spre Vest se opreşte la porţile Vienei (1529) dar se întinde către Arabia şi Irak. Majoritatea dintre locurile noi cucerite de musulmani au fost convertite de la creştinism la islam şi de cele mai multe ori cu forţa. Dacă părinţii refuzau să se convertească, erau ucişi în faţa copiilor, copii erau luaţi robi şi umpleau haremurile cuceritorilor (fetele) sau rândurile armatelor musulmane (băieţii). Bisericile au fost transformate în moschee.

Imperiul Sfavieh cade în secolul al 18-lea, Imperiul Mughal în al 19-lea. Otomanii rămân puternici pe parcursul a 150 de ani. Viena rezistă unui nou atac la anul 1683. Otomanii sufere până la 1699 mai multe înfrângeri din partea Sfintei ALianţe (Austria, Polonia, Veneţia şi Rusia). Grecia cucereşte independenţa la 1829, Algeria este ocupată de francezi la 1830. Imperiul Otoman este abolit la 1922 şi se naşte Republica Turcia.

Statele musulmane sunt colonizate de europeni în secolele al 18-lea şi al 19-lea. Pe la 1900 erau numai câteva state musulmane ne-dominate de Occident. Britanicii şi francezii au preluat controlul unai mari părţi din lumea dominată de Islam. Cu toate acestea, coloniile trăiesc puţin şi înainte de al doilea război mondial fostele colonii îşi recâştigaseră independenţa. După război, mare parte din statele acestea se alătură Naţiunilor Unite.
(va urma).