Monday, April 9, 2007

Ce să fac cu Isus care se numeşte Christosul?

Pilat a avut o mare întrebare acum 2000 de ani: Matei 27:22  Pilat le-a zis: „Dar ce să fac cu Isus, care se numeşte Hristos?” Nu sunt decât numai două lucruri în întreaga lume pe care le poţi face cu Isus. Diferenţa dintre ele este ca diferenţa dintre noapte şi zi, dintre alb şi negru. Varianta a treia, de o culoare cenuşie, nu există.

Mulţi tratează pe Isus cum tratezi ploaia, sau un anotimp, sau omenirea: acestea pur şi simplu există, şi nu trebuie să faci nimic cu ele. Dacă răspunsul la întrebarea ce să faci cu Isus nu ar avea consecinţe pentru veşnicie, aşa ar fi! Isus nu ar fi mai mult decât Mahomed sau Confucius sau Dalai lama!

Mulţimea de odinioară a strigat la întrebarea aceasta: răstigneşte-L! Ei l-au dorit pe Baraba, un tâlhar, un revoluţionar! Isus era prea moale, inofensiv pentru gusturile lor! Ei voiau o senzaţie tare de tot! Unul cu care să se identifice, un erou, un idol! Cu care să meargă la barul de pe drum, şi să aibă tovărăşie, să bea nişte bere împreună! Şi Pilat L-a răstignit.

Problema cu cei de teapa lui Baraba este că după ce te lămureşti că cel ce ai crezut că este ceva sau cineva nu este diferit de cilalţi oameni, şi după ce se închide barul şi se termină distracţia iar tu te trezeşti la realitate, problema ISUS nu a dispărut! El este tot acolo, şi întrebarea cu privire la El te pândeşte la toate colţurile. El a vorbit cum nu a mai vorbit imeni, El înviază morţii, El dă vedere orbilor şi iartă pe păcătoşi! Cartea BIBLIA s-a scris despre El, şi cele mai multe cărţi din lumea aceasta se scriu tot despre El.

Ce faci cu on astfel de om ca El? Fără păcat? Care porunceşte valurilor să se liniştească şi vântului să tacă, şi ele îl ascultă? Care spune că El este înainte de Avraam şi de Moise şi de Solomon? Care pretinde că este una cu Dumnezeu? Care nu e un nebun care strigă „sfârşitul e aproape”! în timp ce face spume la gură. Care este senin mereu, clar, cerebral şi iubitor în acelaşi timp.

Azi întrebarea despre ce să faci cu Isus este actuală. Nu mai poate fi răstignit, dar poate fi respins, necrezut, neacceptat. Sau, poate fi crezut, primit. Alegerea aceasta ne provoacă pe toţi oamenii. Nimeni nu rămâne indiferent de alegerea aceasta! Chiar şi alegerea de a fi indiferent este o alegere.

Motto-ul vieţii tale

Filipeni 3:10  Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui!

E bine să ai un motto în viaţă, un principiu după care să trăieşti. De exemplu, tot felul de produse au ales o frază sau o expresie care să le definească:

- Apple Computers: Gândeşte diferit

- Călugării benedictini: ora e labora= rogă-te şi munceşte

- LAPD to protect and to seve

- Universitatea Americană pro deo et patria = pentru Dumnezeu şi patrie

Restaurantul McDonalds are şi el un motto: Noi vom face tot posibilul pentru a impresiona clienţii noştri, ca ei să aleagă mereu McDonalds pentru o mâncare bună, servită rapid, la un preţ rezonabil. Câţi dintre cei ce muncesc la McDonald crezi că ştiu motto-ul restaurantului? Eu cred că poate nici unul! Dar, pentru ca McDonald să vândă în continuare miliarde de hamburgheri, nici nu e nevoie ca angajaţii săi să cunoască motto-ul lor!

Cum poţi tu să împlineşti misiunea vieţii tale, dacă nu ştii pentru ce trăieşti? Dacă nu ai reuşit să comprimi în câteva cuvinte ceea ce este mai important pentru tine? Că dacă pentru McDonald nu e important să ştie toţi care e lozinca, pentru tine este esenţial.

În Filipeni 3 apostolul Pavel declară pentru ce fel de lucruri a trăit el, care a fost misiunea vieţii sale, şi cum i-a fost aceasta schimbată de întâlnirea cu Christos. Înainte de Christos, avea o mulţime de lucruri care le considera de valoare: arbore genealogic corespunzător, educaţie din cele mai bune, apartenenţă la clubul exclusiv al fariseilor, având o Lege pe care a respectat-o şi astfel, din punctul ei de vedere, Pavel a fost fără păcat. Da s-a întâlnit cu Christos, şi toate aceste lucruri importante au devenit gunoaie. Acu, Pavel are altă misiune de viaţă. Ceea ce am citit în pasajul de mai sus face parte din noua lui lozincă: să-L cunosc pe Isus, şi puterea învierii Lui! Aceasta este viziunea lui Pavel de acum înainte.

Friday, March 16, 2007

Despre Islam, Partea a 4-a

Continuăm a răspunde la întrebarea despre Islam.

ISLAMUL IN STATELE UNITE (continuare)…

Răspândirea mahomedanismului în Statele Unite a început la 1913. Se crede că Timothy Drew Ali, care a întemeiat The Moorish Science Temple în New Jersey ar fi fost primul american convertit la Islam şi cel ce a introdus mulţi americani de culoare în această religie. Din grupul acesta au rezultat diferite mişcări, cum ar fi şi Nation of Islam, întemeiată de W. D. Fard (Fard Muhammad) la 1930 în Detroit. Printre altele, Fard învăţa că primii stăpânitori ai pământului au fost negrii. Albii i-au răpit şi i-au adus la o viaţă de sclavagism în Statele Unite. Fard credea că negrii trebuie să se convertească la religia lor originală (Islamul), să vorbească limba originală (araba) şi să-şi schimbe numele în nume musulmane.

Fard credea că albii nu aparţin rasei umane, nu sunt o creaţie a lui Dumnezeu ci a diavolului. Albii şi restul raselor de altă culoare decât neagră sunt rezultatul unui experiment desfăşurat în Insula Patmos de un om de ştiinţă negru, pe nume Yakub. Albilor li s-a dat şase mii de ani de stăpânire a pământului, timp în care negrii vor fi într-o stare de "adormire". Acum, Alah a venit la poporul său în persoana lui Fard pentru a-i trezi. In cele din urmă albii vor fi stârpiţi şi pământul va deveni un paradis al negrilor în care va domni egalitatea şi dreptatea.

Fard a dispărut în mod misterios în 1934 şi locul său a fost luat de Elijah Muhammad. Elijah se convertise la mahomedanism şi era fiul unui pastor baptist. Organizaţia preluată de el se extinde şi printre altele, Elijah învaţă că într-adevăr Alah s-a arătat în persoana lui Fard şi că el, Elijah este un prooroc al lui Alah. Nation of Islam devine o organizaţie puternică cu conducere formată în exclusivitate din negri, şi relativ suficientă de sine. Se stabilesc şcoli şi universităţi musulmane. Au chiar şi o armată ptoprie, Fruit of Islam. Desigur că în aceste condiţii organizaţia vine în atenţia autorităţilor de la Washington ca periculoasă şi este monitorizată de FBI. Elijah moare în 1975 şi este succedat la putere de fiul său, Imam Muhammad. Noul lIder face transformări radicale: armata naţiunii este dizolvată şi ideologia învăţată este în mare parte cea a suniţilor. Nation of Islam pierde o mulţime de membri şi putere.

Următorul pas considerabil în evoluţia lui Nation of Islam este apariţia lui Louis Farrakhan. Suporter al lui Jesse Jackson în cursa acestuia pentru preşedinţie în 1984 şi 1988, prin conecţiile sale în Siria Farrakhan îl ajută pe Jackson să intermedieze eliberarea pilotului american Lt. Robert Goodman Jr la 3 ianuarie 1984. Talentatul musician Louis Farrakhan s-a născut la 1933 în Bronx, New York. La 1955 ajunge în contact cu Elijah Muhammad şi va abandona cariera muzicală pentru a se dedica religiei. Serveşte ca locotenent apoi devine căpitan în armata naţiunii. Farrakhan serveşte şi ca clericul moscheii din Boston.

După moartea lui Elijah, Farrakhan nu este satisfăcut de noua direcţie a ideologiei naţiunii sub conducerea lui Imam Muhhammad. Chiar afirmă în 1977 că intenţia lui Elijah nu a fost ca Nation of Islam să urmeze o cale a ortodoxismului islamic şi ca atare el, Farrakhan promite să restabilească naţiunea pe premisele orientării originale. Sub conducerea charismaticului Farrakhan organizaţia va câştiga mulţi adepţi în ultimii ani, mai ales datorită propovăduirii conceptelor de black pride şi black empowerment.

Printre elementele ce fac propice avansarea islamului în sânul comunităţilor negrilor sunt şi: segregaţia, nedreptatea socială, brutalitatea poliţiei, sărăcia şi viaţa decadentă din ghetourile negrilor. Pentru Farrakhan şi Malcolm X (lider musulam de culoare care a fost asasinat în 1964), Islamul este mediul prin care negrii pot experimenta eliberarea de sistemul nedrept în care trăiesc. Islamul le oferă platforma de care au nevoie pentru a-şi face auzită vocea nemulţumirii. Violenţa Islamului, faptul că religia aceasta pretinde ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, că este drept şi necesar să te răzbuni, să te ridici cu forţa împotriva opresorului, că admite rebeliunea şi vărsarea de sânge, a ajutat la proliferarea ei în sânul comunităţilor negrilor din SUA.

Creştinismul este dispreţuit de musulmani ca fiind o religie a celor slabi, care nu vor să se răzvrătească, să se răzbune şi să ucidă. Cei ce vor să întoarcă obrazul celălalt când sunt pălmuiţi sunt în concepţia Islamului oameni slabi şi fără putere. Bisericile creştine au greşit prin faptul că nu au arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de populaţia de culoare şi au continuat să fie segregate până în zilele noastre. Creştinii au stat cu mâinile în sân în faţa nedreptăţii la care erau supuşi semenii lor de culoare şi asta a deschis o uşă pentru Islam, uşă care acum este larg deschisă şi pe care intră în religie celebri sportivi şi actori de culoare precum şi negri din toate domeniile sociale.

Atracţia multora către Islam este astfel o reacţie faţă de abandonarea idealurilor creştine de către mulţi creştini. Un recent convertit la islam spunea: am aparţinut la o biserică baptistă, dar moscheea mi-a oferit mai multe. Există mai multă prietenie şi sentimentul de apartenenţă este mult mai puternic. Multe biserici se mută în zonele suburbane, predominant albe, şi abandonează centrele metropolelor americane şi ghetourile negrilor în seama homeless-ilor, prostituatelor, drogaţilor şi a celor fără ocupaţie (mulţi dintre ei de culoare), fără să "ia taurul de coarne" în lupta cu nedreptatea socială şi sărăcia. Bisericile albilor au puţini membri de culoare, cele ale negrilor au şi mai puţini albi. Cu ani în urmă, curios să experimentez "pe viu" ceea ce văzusem la televizor cu privire la serviciile de închinare din bisericile negrilor, m-am dus la una dintre adunările lor. Fiind singurul alb dintre ei, eram aşa o curiozitate încât copiii se opreau lângă mine şi mă priveau şi mă discutau ca pe o specie rară; mi-am dat seama că sunt aşa nu pentru că ei nu mai văzuseră un alb până atunci, ci pentru că nu mai văzuseră un alb printre ei! La sfârşit, când le-am spus că sunt din România, s-au dumerit; mă "rătăcisem" printre ei sau încă nu am fost infectat de microbul segregaţionist.

Organizaţii ca aceea a lui Farrakhan vor reuşi în continuare să atragă membrii populaţiei de culoare care crescând în ghetouri, sunt confruntaţi cu drogurile, sărăcia, nedreptatea şi sunt în general dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă. Islamul le oferă astfel platforma pentru afirmarea de sine, o lumină la capătul tunelului abandonării. Populaţia de culoare descoperă în Islam temeiul unei unităţi pe care nu au experimentat-o în altă parte, o voce comună, sentimentul de apartenenţă la o cauză şi luptă comună; descoperă respectul pentru disciplină care lipseşte în societate în general şi în creştinism în special. In timp ce creştinii îşi desfăşoară "creştinismul" în biserici şi numai duminica, musulmanii cuceresc străzile cu mesajul eliberării de sclavie, al eliberării de droguri şi prostituţie, al prieteniei, ajutorării şi apartenenţei.

TEOLOGIA ISLAMULUI

Nu putem ataca subiectul teologiei Islamului fără a ne întoarce şi a ne referi mai pe larg la problema Coranului, cartea de bază a acestei teologii. După cum afirmam mai demult, revelaţia Coranului i-a fost dată lui Mahomed pe parcursul a peste 20 de ani, dar acesta nefiind ştiutor de carte, a povestit urmaşilor săi ce a primit, iar aceştia au scris revelaţiile pe diferite obiecte disponibile: frunze, oase uscate, bucăţi de piele, etc. Coranul conţine 114 capitole (sure) care sunt aranjate în ordine descrescătoare, de la cea mai lungă până la cea mai scurtă. Astfel, Coranul nu are o ordine cronologică sau istorică. Scris în limba arabă şi considerându-se că nu poate fi tradus în nici o altă limbă, Coranul este citit de foarte puţini dintre musulmani şi nu mulţi înţeleg sau cunosc învăţăturile lui (când scriu aceste rânduri, ar trebui să las piatra din mână deoarece şi la noi avem destui creştini cu numele care nu citesc Biblia aprope de loc şi al căror creştinism este mai degrabă o chestie culturală, de tradiţie sau de obicei, decât una vitală, de esenţă şi practică; mulţi creştini lasă problema sufletului în seama preoţilor şi a păstorilor, care vor trebui să-i bage post-mortem la loc de verdeaţă).

Coranul este o carte plină de confuzii, cu fraze ce se repetă mereu, ca şi cum Alah ar fi uitat ce i-a spus lui Mahomed data trecută. Este evident că dumnezeul Coranului nu este Dumnezeul Bibliei. Unul dintre învăţaţii într-ale Coranului a stabilit ordinea cronologică a personajelor şi evenimentelor ce apar în Coran; acestea sunt:
Creaţia, Adam şi Eva, Noe şi problema sa, HUD, SALIH, Avraam, Lot, Iov, SHU'AYB, Iosif, Moise, Ezechiel, Ilie, Samuel, David, Solomon, Seba, Isaia, AL-KHIDR, Daniel, Anania, Azaria, MISAEL, Ezra, ALEXANDRU, Zaharia, Ioan, familia lui IMRAM, Isus fiul Mariei, TOVARASII DIN PESTERA, Iona, CEI TREI SOLI, Samson, GEORGE.

Am scrie cu litere mari unele nume, pentru că acestea nu apar nicăieri în Biblie; apoi, Ezechiel este pus după Moise şi înainte de Ilie, când de fapt va trăi secole mai târziu. Alexandru, George, cei trei soli şi tovarăşii din peşteră sunt iarăşi personaje de mitologie. Iona şi Samson sunt plasaţi după Christos.
(va urma)

Thursday, March 8, 2007

Despre Islam - Partea a 3-a

Continuarea raspunsului la întrebarea despre Islam.

Expansiunea Islamului a continuat şi în secolul al douăzecilea. Multe dintre statele aderente la Islam au un subsol bogat în zăcăminte minerale, în special în petrolul atât de necesar dezvoltării economice din Occident. Numai embargoul din 1973 a scuturat Occidentul până la trezire, arătându-i ce pârghie economică puternică stă în spatele politicii şi economiei acestor state islamice. Diferite democraţii din vest suportă diferite dictaturi din lumea Islamului pentru interese economice naţionale sau/şi personale. Numai că deşi banii Occidentului sunt bineveniţi, cultura occidentală devine o ameninţare la legea Islamului: oamenii de rând ar putea aspira la libertate şi s-ar putea să iasă de sub asuprirea constângerii religiei Islamice şi aceasta ar fi de nedorit pentru clasa conducătoare.

In multe dintre statele musulmane a fost astfel necesară o mişcare de înviorare a religiei fapt care a dus la dezvoltarea extremismului (sau fundamentalismului cum i se mai spune) islamic. Două personalităţi de seamă a două state islamice şi anume, Anwar Sadat din Egipt şi Reza Pahlavi Aryamer din Iran cad victime acestor mişcări; cel dintâi îşi va pierde viaţa, al doilea va fugi în exil. Rezultatul mişcării de înviorare a Islamului a dus la apariţia unor state teocratice: Sudanul, Iranul şi Afganistanul sunt exemple a acestor transformări. Produsele secundare al mişcării au fost (şi sunt) terorismul, intoleranţa şi exportul de revoluţie. Revoluţia islamică a Iranului sub Ayatolahul Khomeini în 1979 a dat şi mai mult avânt mişcărilor musulmane radicale. Ca să nu mai vorbim de alte situaţii care au contribuit la aceasta, cum ar fi frecuşurile dintre palestinieni şi evrei, ocuparea Afganistanului de către sovietici şi aspiraţiile imperiale ale lui Saddam Hussein al Irakului.

Expansiunea Islamului se mai datorează pe lângă factorii amintiţi mai sus şi masivei emigrări a musulmanilor către Occident. (Trebuie să menţionăm aici că acest autor aderă la conceptul că religia influenţează dezvoltarea economico-socială a ţărilor. Pornind de la zero către sută la sută, avem ţările cu religii animiste şi păgâne, apoi budism, confucianism, islam şi în cele din urmă iudeo-creştinism. Chiar şi diferitele forme de creştinism au diferite influenţe asupra dezvoltării sus-menţionate. Astfel, ţările cu preponderenţă ortodoxă sunt mai puţin dezvoltate decât cele catolice, care la rândul lor sunt mai puţin dezvoltate decât cele cu puternică influenţă reformată). Islamul a produs o societate retrogradă, cu o populaţie înapoiată din mai toate punctele de vedere; de aceea musulmanii au emigrat către occident unde au dorit să beneficieze de efectele dezvoltării economice datorate printre altele şi religiei creştine, care este o religie dinamică. Apostolul Pavel spunea: Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te! (1 Corinteni 7:21). Este ironic faptul că musulmanii doresc să emigreze pentru a beneficia de dezvoltarea vestului, pe care apoi doresc să-l convertească la religia care i-a făcut să rămână atât de în urmă!
Oricum, numărul musulmanilor din unele ţări occidentale (Franţa, Anglia, Olanda şi chiar Statele Unite) depăşeşte cu mult pe cel al altor minorităţi religioase. In Franţa musulmanii sunt mai numeroşi decât toţi protestanţii la un loc. In 1945 nu era decât o singură moschee în Anglia. La sfârşitul lui '89 erau peste o mie. Trei sute dintre clădirile transformate în moschee au fost la origine biserici. In unele dintre republicile membre aleComunităţii Statelor Independente (foste membre ale Uniunii Sovietice) în ultimii zece ani s-au construit peste cinci mii de moschee. Musulmanii din Kenya au ambiţia declarată de a construi o moschee la fiecare zece kilometri, indiferent de faptul că sunt sau nu musulmani în zona respectivă. Islamul cunoaşte cea mai rapidă creştere de pe faţa pământului, fiind depăşită numai de creştinism.

Islam şi Violenţa.

De la începuturi şi până astăzi, Islamul a fost asociat cu violenţa. Amprenta Islamului asupra istoriei este sângeroasă. Islamul nu numai că a fost introdus prin violenţă ci şi are violenţa ca un modus vivendi. Relaţia dintre musulmani şi musulmani, sau dintre musulmani şi restul lumii este o relaţie bazată pe teroare. Mulţi musulmani încearcă să inducă în eroare restul lumii, afirmând că ISLAM este identic cu SALAM şi ambele cuvinte înseamnă unul şi acelaăi lucru: PACE. Afirmaţia este falsă şi vorbitorii limbii arabe ştiu aceasta.

ISLAM înseamnă 'supunere' şi este un cuvânt derivat din infinitivul SALAMA. SALAM este derivat din acelaşi infinitiv şi înseamnă "pace". De asemenea, SALIMA care înseamnă 'a fi salvat de la'. Salama mai înseamnă însă şi 'a înţepa ca un şarpe' şi 'a tăbăci cum ai tăbăci pielea'. Să însemne oare ISLAM şi a înţepa ca un şarpe, sau a tăbăci? Nici un musulman nu revelează această asemănare, deoarece în încercarea de a re-împacheta ISLAMUL pentru a-l face acceptabil, se spun adevăruri numai pe jumătate, şi orice adevăr pe jumătate este minciună.

Mohamed obişnuia să scrie scrisori şefilor de triburi sau domnitorilor din ţările învecinate, şi toate scrisorile sale începeau cu aceste două cuvinte: Aslem, Taslam. Semnificaţia acestor cuvinte, care se trag şi ele din infinitivul SALAMA este următoarea: Predă-te şi vei fi în siguranţă. Salutul nu este atât o liniştire sau încredinţare a adresantului cu privire la iminenţa păcii, ci o ameninţare, care s-ar putea mai bine traduce prin: supune-te sau mori. Coranul spune chiar şi despre cei ce au lepădat credinţa musulmană: dacă ei se leapădă, pune mâna pe ei şi ucide-i oriunde-i vei găsi (Al-Nisaa 4:89).

Unul dintre cele mai sângeroase regimuri a fost cel al lui Khomeini în Iran. Brutalitatea a fost denunţată până şi de unii dintre membri mai proeminenţi ai regimului său. Primul preşedinte al primei Republici Islamice după ce a trebuit să fugă din ţară, a scris din exilul său de la Paris, adresându-se conaţionalilor săi: ridicaţi-vă şi rezistaţi! Răsturnaţi acest regim care s-a dovedit a fi mai sângeros decât monarhia! Brutalitatea acestui regim în lupta sa cu Mujahedinii (o organizaţie islamică fundamentalistă cu o ideologie de stânga, care a luptat împotriva şahului Iranului) a fost atât de grozavă încât hârtia nu suportă descrierea ororilor.

Pentru un musulman, a muri sau a ucide pentru cauza Islamului nu este numai o cinste ci şi un fel de a place lui Alah. Este unul dintre modurile în care musulmanul poate fi sigur că a ajuns mântuit (în Islam, mântuirea se dobândeşte prin fapte şi a-şi pierde sau a lua viaţa pentru Alah este fapta supremă pe care o poate face un musulman). De exemplu, la apelul televizat lansat de Khomeini pentru recrutarea de voluntari, s-au prezentat peste zece mii de băieţi cu vâsta medie între 12 şi 13 ani. Supranumiţi basiji ("mobilizaţi" în arabă), tinerii aceştia au fost folosoţi pentru a curăţa terenurile minate cu propriile lor trupuri. In alte ocazii, ei au scurtcircuitat garduri electrice aruncându-se în sârma cu înaltă tensiune. Mii de băieţi au murit astfel, având o cheiţă legată la gât, cu care chipurile vor deschide porţile paradisului (beheşt) după sinucidere. Un alt tânăr luptător împotriva Irakului a lăsat următoarea scrisoare: "Nunta mea este pe linia întâi a frontului şi mireasa mea este martirajul. Predica va fi rostită de mugetul puştilor. In vederea acestei ceremonii mă voi îmbrăca în sânge. Mireasa mea, martirajul, va da naştere fiului meu, libertatea. Iţi las în îngrijire fiul meu. Păstrează-l bine"

Mişcările extremiste ca Jihad, Mujahedin, Hamas, Hezbollah (partida lui Dumnezeu), Amal şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei alături de alte câteva zeci de organizaţii au demonstrat că violenţa nu este ceva sporadic, ocazional şi izolat în lumea Islamului ci este esenţial şi parte integrantă din religie. Mohamed Taki Moudarrissi, unul dintre liderii mişcării AMAL a declarat: "Eu pot aduna într-o săptămână 500 de credincioşi gata să se arunce în operaţii sinucigaşe. Nu-i va opri nici o graniţă".

Afirmam undeva mai sus că teroarea este metoda folosită nu numia între musulmani şi restul lumii ci şi între musulman şi musulman. FRICA este metoda folosită pentru a şantaja, manipula şi controla pe musulmani. Islamul ţine pe oameni sub forţa fricii. De la Mahomed şi până astăzi oamenii au fost şantajaţi prin intermediul fricii şi ameninţării şi astfel au fost aduşi în supunere faţă de Alah. Gadafi, Saddam Hussein şi alţii asemenea lor au instituit regimuri de teroare şi miilor de 'supuşi' le este frică de 'stăpân'.

ISLAMUL IN AMERICA.

Islamul a devenit religia cu creşterea cea mai rapidă în America. Peste 6 milioane de americani pretind că sunt musulmani. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au făcut ca interesul faţă de această religie sau acceptarea islamului să crească sensibil. Bibliotecile şi internetul au fost invadate de cititori curioşi să afle despre islam. Am citit undeva (sursa îmi scapă) că peste 50% din cei sondaţi au fost favorabili acestei religii.

Printre factorii care au dus nu numai la apariţia ci şi la înmulţirea musulmanilor în America, putem aminti următorii:
1. Imigraţia.
Din 1965 (anul ratificării de către preşedintele L.B. Johnson a Actului Imigrării) până în zilele noastre Statele unite au fost ţinta multor imigranţi musulmani. Ei au venit din diferite ţări. Cel mai recent val a fost din zona de confruntare din Iugoslavia. In decadele trecute, din Afganistan (luptătorii anti-comunişti au fost primiţi cu braţe larg deschise de preşedintele Reagan), din Iran (după ridicarea la putere a lui Khomeini au venit peste două milioane de iraniei educaţi), Liban precum şi din alte ţări. Oraşe mari, ca New York, Los Angeles, Chicago, Dallas, etc., au devenit centre pentru masive concentrări de musulmani. In New York trăiesc peste 2,5 milioane; cartiere întregi din Brooklyn sau Bronx aparţin musulmanilor. Scoli musulmane şi moschee pentru închinare apar pretutindeni.

Coloana vertebrală a multora dintre aceste şcoli şi moschee este ajutorul financiar al unor ambasade a unor ţări musulmane. Arabia Saudită a cheltuit de la 1973 încoace peste 87 miliarde de dolari pentru răspândirea Islamului în SUA şi în general în lumea occidentală. Alte ţări sunt Iran, Irak, Libia şi Kuwait.

2. Rata naşteriilor.
Din punct de vedere a tradiţiei culturale, familiile musulmane au mulţi copii. Generaţiile de urmaşi sunt învăţaţi cu grijă religia islamică.

3. Convertirea la Islam a multor americani de culoare.
Majoritatea celor ce se convertesc la Islam din SUA sunt oameni de culoare. Ciudat este că peste 80% dintre aceştia au fost crescuţi în biserici creştine. Majoritatea negrilor musulmani sunt suniţi şi printre cei mai proeminenţi amintim Nation of Islam al lui Louis Farrakhan.
(va urma).

Tuesday, March 6, 2007

Despre Islam - partea a 2-a

Continuarea răspunsului la întrebarea despre Islam.

Iudaismul, Creştinismul şi Islamul împărtăşesc câteva trăsături comune, care nu se regăsesc în religiile Orientului, în Hinduism, Budism, Confucianism sau Taoism. Să încercăm să delimităm câteva dintre aceste asemănări.

A. Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele trei religii. In Iudaism, Dumnezeu a intervenit pe vremea când evreii erau robi în Egipt şi când prin Moise Domnul a spus lui Faraon să lase pe poporul Său să plece. In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.

Islamul incorporează parţial iudaismul şi creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Moise a fost un profet al lui Dumnezeu; prin Moise a dat Dumnezeu Legea. Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.

B. Toate cele trei religii sunt textuale - adică scripturale.
Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Iudaism este Tora sau Legea. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Acum există mari diferenţe între felul în care operează cărţile sfinte în fiecare dintre aceste religii. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.

Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate (şi chiar trebuie) să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate (şi trebuie) să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.

C. Toate cele trei religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.

Consideraţii Istorice.
Mahomed (numele lui înseamnă lăudat) s-a născut la anul 570 în Mecca, în Arabia. Tatăl lui s-a numit Abdulah (robul lui Allah) şi mama sa se numea Amina. Tatăl a murit înainte de naşterea lui Mahomed, mama când băiatul avea 6 ani. Astfel, Mahomed a ajuns în grija bunicului Abdul Mottaleb care murind şi el la scurtă vreme, l-a lăsat pe copilul Mohamed în grija unchiului său, Abu Talib. Familia lui Mahomed făcea parte dintr-un puternic trib arab, numit ~uraish. La vârsta de 25 de ani Mahomed s-a căsătorit cu o văduvă bogată în vârstă de 40 de ani pe nume Kadisha. Cei doi au locuit în Mecca şi prin intermediul soţiei sale Mahomed a fost introdus în înalta societate a Meccăi, unde a cunoscut situaţia politică şi religioasă a ţării sale.

Oamenii din Arabia se închinau la diferite zeităţi. Mecca era un oraş de pelerinaj unde exista o clădire cubică (Ka'aba) cunoscută sub numele de 'casa lui Allah'; tradiţia spunea că Avraam a fost cel ce a zidit clădirea împreună cu fiul său Ismael. +n mijlocul clădirii era plasată 'piatra neagră', un meteorit pe care pelerinii îl sărutau după ce înconjurau clădirea de 7 ori. Mahomed a adoptat practica pelerinajului la Mecca, la Ka'aba şi sărutarea 'pietrei negre'. De asemenea clădirea era plină de imaginile şi reprezentărilor mai multor zeităţi.

Mahomed obişnuia să se retragă pentru meditaţie într-o peşteră din muntele Hira, aşezat la circa trei mile la nord de Mecca. Pe la anul 610, când Mahomed era în vârstă de 40 de ani, cu ocazia uneia dintre meditaţiile sale a avut o viziune: i s-a arătat un înger (pe care Mahomed l-a identificat ca fiind arhanghelul Gabriel). Ingerul i-a poruncit să-şi deschidă gura şi să înceapă să recite. La întrebarea că ce să recite, Gabriel i-a spus: Recită, în numele Domnului care a creiat, care a creiat pe om din haine de sânge. Recită şi ai în vedere că Domnul este foarte generos şi a învăţat prin scrieri, a învăţat pe om prin scrieri lucruri care nu erau cunoscute(Sura 96:1-5).

Experienţa aceasta l-a lăsat pe Mahomed foarte încurcat şi nedumerit. Să fie mesajul acesta de la Allah, dumnezeul pe care arabii îl credeau dumnezeul suprem? Până acum arabii nu avuseseră nici un profet. Mahomed a împărtăşit experienţa sa cu soţia sa care l-a convins că el este alesul lui Allah de a fi profet, un apostol (rasoul) al poporului. Dealungul lunilor şi anilor în care a primit revelaţiile, Mahomed a fost foarte deprimat, gata să se sinucidă nu o dată. Revelaţiile le primea pe diferite căi: ba vedea un înger, ba auzea o voce, ba avea un vis. După primirea fiecărei revelaţii Mahomed cădea la pământ în convulsii şi făcea spume la gură. Mesajele le primea în limba arabă, dar Mahomed era fără educaţie, de aceea mesajele au fost scrise mai târziu de discipoli ai lui după discursurile sale. Lipsa de educaţia a lui Mahomed este folosită de musulmani ca un argument în favoarea originii divine a cărţii, deoarece un om ca Mahomed nu ar fi putut inventa un astfel de mesaj.

Curând după aceea, Mahomed a început să predice poporului că Allah este singurul Dumnezeu, că el este profetul lui Allah, şi că oamenii trebuie să lepede alte zeităţi şi să se închine numai lui Allah. Primii urmaşi ai săi au fost cei din propria sa familie: soţia sa, fiul lor adoptat (Zaid) şi un văr, Ali. Mişcării i s-au mai adăugat circa o sută de oameni de origine umilă puţin mai târziu. Gruparea a fost persecutată de către nobilimea din Mecca care nu voia să abandoneze zeităţile Ka'abei, dar din cauza protecţiei unchiului Abu Talib, nu i-au putut face nimic lui Mahomed.

Unchiul cât şi soţia lui Mahomed au murit în anul 620. Mahomed s-a căsătorit cu văduva unui fost urmaş de-al său, precum şi cu fetiţa de 7 ani Aisha, fiica prietenului său Abu Bakr. Neavând nici un progres real cu religia sa aici în Mecca, Mahomed s-a hotărât să se mute la 280 de mile în nordul Meccăi în oraşul Iatrib (mai târziu va deveni Medina, sau cetatea profetului). Migraţia aceata se numeşte în arabă Hijra şi a început la 24 septembrie, 622. Calendarul musulman începe cu această dată. De prin anul al doilea în Median viaţa a început să fie grea din cauza lipsurilor materiale. Atunci profetul a primit o nouă revelaţie: O profetule, luptă-te din răsputeri cu necredincioşii şi fii ferm împotriva lor! (Sura 9:73). Cu această aprobare divină, Mahomed a început să atace caravanele duşmanilor săi. Primul atac a adus victoria şi încurajat de aceasta, Mahomed a atacat o caravană mai mare. Cu numai 350 de oameni înarmaţi a biruit o apărare de peste 1000 de inamici (veniţi din Mecca). Biruinţa aceasta i-a întărit convingerea că Allah este cu el şi că lupta aceasta este calea lui Allah. Prăzile se împărţeau egal între oamenii lui Mahomed, după ce profetul reţinea 1/5 din toată prada.

La împotrivirea unor evrei, care nu concepeau că Mahomed este profetul lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei au fost atacate, şi au fost masacraţi 1000 de bărbaţi din tribul Banu ~uraiza. Femeile şi copii au fost vânduţi ca robi şi prăzile au fost împărţite între mahomedani.

In anul 628 între reprezentanţii tribului ~uraish din Mecca şi Mahomed s-a semnat un armistiţiu de 10 ani prin care se cădea de acord ca să nu se mai lupte între ei. Acordul stipula că Mahomed şi credincioşii lui puteau să viziteze Mecca şi să se închine acolo. La doi ani după semnarea acordului, însoţit de o armată de zece mii de oameni, Mahomed atacă Mecca şi ia oraşul sub stăpânire. Idolii din Ka'aba sunt distruşi şi câţiva oameni sunt executaţi. De-acum, Mahomed devine liderul nedisputat al Arabiei şi Mecca devine capitala noii religii. Una dintre revelaţiile precedente care spunea că nu trebuie să fie nimeni forţat la noua religie (Sura 2:256) a fost modificată printr-o (convenabilă) revelaţie ulterioară care spunea că cei ce se închină altor dumnezei trebuie omorâţi (Sura 9:5); celelalte triburi din Arabia nu au avut de ales decât între două alternative: să moară sau să se convertească. Si s-au convertit. Peste trei secole, Islamul devine o religie ce se extinde peste trei continente, un imperiu ce absoarbe diferite civilizaţii şi culturi. La anul 632 (al zecelea an de la Hijra) profetul moare; nelăsând nici un conducător, apare prima diviziune majoră în religia musulmană, din care rezultă două secte mai mari: Siiţii şi Sunniţii.

Califii , urmaşii lui Mahomed, conduc oraşe şi asigură dominaţia şi expansiunea Islamului atât în Arabia cât şi în alte părţi ale lumii. Califii sunt mai mult figuri politice decât religioase. Primul calif, Abu Bakr uneşte sub conducerea sa toate triburile arabe împrăştiate la moartea prematură a profetului. Sub Omar, al doilea calif (634-644) începe o expansiune fenomenală ce va dura 100 de ani. Oştirile Persiei şi ale Bizanţului sunt înfânte. Armatele musulmane cuceresc Irakul şi Iranul zilelor noastre, Bukhara şi Samarkandul, apoi ajung în Punjab. Cuceresc aproape tot teritoriul vechiului Imperiu Roman (cu excepţia Anatoliei). Cuceresc Siria (Damasc era capitala Dinastiei Umayyad, 661-750), Egiptul, trec prin Africa de nord în Europa unde cuceresc mare parte din Spania. La anul 732 la bătălia de la Tours (Franţa) armatele lui Charles Martel opresc expansiunea musulmană.

După asisanarea celui de-al treilea calif, Othman (656), tensiunea din sânul comunităţii musulmane creşte şi astfel erupe războiul civil. iiţii, discipoli ai celui de-al patrulea calif (Ali, verişor şi ginere al lui Mahomed) se opun cu putere tribului Umayyad (din care a fost cel de-al treilea calif). Ali este asasinat în 661 şi lupta continuă între urmaşii Ummayazilor şi între Kharijiţi (discipoli ai lui Ali). In 680, Yazid fiul califului Mu'awijah din Dinastia Umayyad îl masacrează pe Hussein, fiul lui Ali şi întreaga sa familie. iiţii sărbătoresc evenimentul acesta în fiecare an în timpul sărbătorii lor din luna Moharram.

După declinul Dinastiei Umayyad (750), o nouă dinastie urmează la conducerea lumii musulmane: Dinastia Abbasidă (750-1258). Bagdadul este capitala acestor califi şi prin intermediul lor Islamul cunoaşte o nouă dimensiune politico-religioasă. Bogăţia Islamului creşte considerabil, imperiul lor experimentează o renaştere în domeniile artelor, educaţiei, ştiinţei, comerţului şi al legilor. Este perioada de apogeu a Islamului, deşi către sfârşitul secolului al zece-lea, califii îşi pierd puterea şi Imperiul este împărţit în zone de influenţă a unor guvernatori locali şi generali de război. Faptul acesta este urmat şi de împărţirea vederilor politice şi religioase.

Mongolii cuceresc Bagdadul la 1258; dar cei cuceriţi îşi convertesc cuceritorii (mongoli şi tătari) şi astfel Islamul renaşte din nou. Intre secolele al 15-lea şi al 18-lea Islamul cunoaşte expansiunea în nou zone geografice ale lumii. Trei Imperii ajută la expansiunea Islamului: Imperiul Mughal în India, Safavieh în Iran şi Otoman în Turcia. +n timpul acestor imperii Islamul se întinde în noi teritorii din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia Centrală. Cel mai agresiv dintre aceste imperii a fost cel Otoman (istoria noastră a românilor este plină de eroismul domnitorilor din sudul şi estul ţării care au ţinut piept expansiunii otomane prin România către, în ultimă instanţă, întreaga Europă. Otomanii au fost cei ce au atacat şi au contribuit la prăbuşirea imperiului Bizantin. La 1453, Constantinopolul, capitala Bizanţului cade după un îndelungat asediu şi devine Istambul, capitala Imperiului Otoman. Sub Suleiman cel Mare (1520-1566) Imperiul Otoman cucereşte Balcanii (cu excepţia Muntenegrului şi a unei porţiuni din coasta Dalmaţiei). Ajunge până în Ungaria, Marea Neagră, Armenia, Georgia, Valea Eufratului, Siria, Palestina, Egipt, Maroc. Expansiunea spre Vest se opreşte la porţile Vienei (1529) dar se întinde către Arabia şi Irak. Majoritatea dintre locurile noi cucerite de musulmani au fost convertite de la creştinism la islam şi de cele mai multe ori cu forţa. Dacă părinţii refuzau să se convertească, erau ucişi în faţa copiilor, copii erau luaţi robi şi umpleau haremurile cuceritorilor (fetele) sau rândurile armatelor musulmane (băieţii). Bisericile au fost transformate în moschee.

Imperiul Sfavieh cade în secolul al 18-lea, Imperiul Mughal în al 19-lea. Otomanii rămân puternici pe parcursul a 150 de ani. Viena rezistă unui nou atac la anul 1683. Otomanii sufere până la 1699 mai multe înfrângeri din partea Sfintei ALianţe (Austria, Polonia, Veneţia şi Rusia). Grecia cucereşte independenţa la 1829, Algeria este ocupată de francezi la 1830. Imperiul Otoman este abolit la 1922 şi se naşte Republica Turcia.

Statele musulmane sunt colonizate de europeni în secolele al 18-lea şi al 19-lea. Pe la 1900 erau numai câteva state musulmane ne-dominate de Occident. Britanicii şi francezii au preluat controlul unai mari părţi din lumea dominată de Islam. Cu toate acestea, coloniile trăiesc puţin şi înainte de al doilea război mondial fostele colonii îşi recâştigaseră independenţa. După război, mare parte din statele acestea se alătură Naţiunilor Unite.
(va urma).

Monday, March 5, 2007

Despre Islam - partea 1-a

Întrebare: ce ne poţi spune despre Islam?

Răspuns: Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au aruncat lumea întreagă, şi cu atât mai mult, poporul american într-o stare de criză. Este aproape imposibil de priceput cum de un eveniment relativ neînsemnat, în comparaţie cu măreţia acestei ţări, a aruncat pentru o clipă totul într-o stare de haos. Desigur, au murit mii de oameni şi noi am fost paralizaţi psihic în faţa televizoarelor, privind desfăşurarea 'live' a unui atac terorist fără precedent împotriva libertăţii, atac ce a dus nu numai la prăbuşirea celor doi zgârie-nori ai World Trade Center ci implicit şi prăbuşirea parţială a unei economii, a unor certitudini, a unei siguranţe cu privire la lumea viitorului.

Confruntaţi cu un duşman până acum bănuit de unii (care au avertizat dar care au fost consideraţi 'guri rele' şi 'hiper-sensibili' şi ca atare au rămas nebăgaţi în seamă), dar necunoscut de marea majoritate a americanilor, o mare parte a intelectualităţii a purces la cercetarea motivaţiei, religiei, forţelor ce au stat în spatele celor ce au efectuat atacul. Nu puţini dintre cei menţinaţi adineaori au purces la cercetarea religiei Islamului.

Intrebările la care vrem să găsim răspunsul sunt de genul: de ce un grup de oameni consideraţi 'religioşi' ar ataca în felul acesta mârşav un grup de oameni inocenţi? Care este motivaţia lor? Să fie oare vorba de ură? Si dacă este ură, ce anume a provocat-o? De ce ura împotriva guvernului american şi în ultimă instanţă, împotriva americanilor de rând?

Am auzit că atacanţii au fost musulmani: ce vrea religia lor? In ce cred musulmanii? In ce direcţie se îndreaptă? Ce se cere de la credincioşii musulmani? Si de ce unii dintre musulmani sunt mai violenţi decât alţii?

Putem începe deci prin a răspunde la ceea ce ştim despre Islam. De fapt 'ISLAM" este numele corect al religiei întemeiate de profetul musulman Mahomed, care a pretins că însuşi îngerul Gabriel i s-a arătat pentru a-i revela din partea lui Allah (Allah este numele arab pentru 'dumnezeu') această nouă religie. Numele de 'islam' provine de la un verb arab care înseamnă a se supune (în cazul religiei acesteia, desigur că a se supune voiei lui Allah). Musulman se referă la un practicant al religiei islamului.

Cartea de bază a Islamului este Sfântul Coran. Musulmanii cred că acesta este adevăratul Cuvânt a lui Dumnezeu şi cred atât de orbeşte lucrul acesta, încât au devenit deosebit de sensibili la orice conversaţie critică sau cercetătoare asupra Coranului; faptul acesta face dificilă abordarea unui dialog deschis cu ei.

Religia aceasta îşi are începutul pe la anul 610 d.Hr., an în care profetul Mahomed a început să fie vizitat de îngerul Gabriel care i-a adus revelaţia noii religii. Fiind un om fără educaţie şi care nu ştia să scrie, Mahomed a memorizat revelaţia care mai târziu a fost dictată discipolilor săi care au scris-o. Revelaţiile acestea au continuat până la moartea profetului Mahomed şi el susţinea că poate face distincţie între revelaţia primită şi propriile sale idei sau gânduri. Despre personalitatea lui Mahomed, cartea The World Religions aminteşte că profetul era predispus la religiozitate. Postea adesea, se retrăgea pentru meditaţie şi avea visuri revelatoare. Era generos, hotărât şi genial. Era un judecător viclean şi un conducător înăscut. Putea totuşi fi crud, răzbunător şi recurgea chiar şi la asasinat dacă era cazul. Era deosebit de senzual. Cu toate cele de mai sus, la moartea sa Mahomed a neglijat importanţa numirii unui succesor, fapt ce a dus la prima schismă a religiei când adepţii sau împărţit în două: gruparea mai redusă a şiiţilor şi mai numeroasă a sunniţilor.(J.N.D. Anderson, The World Religions, Grand Rapids: Eerdmans, 1966, pag. 54, 60).

Pornind deci acum 1400 de ani, Islamul a ajuns să fie une dintre religiile majore a lumii noastre: un miliard de oameni sunt musulmani, adică unul din şase! In Statele Unite sunt mai numeroşi decât Presbiterienii, Luteranii şi Episcopalienii la un loc. Aici exită 6 milioane de musulmani. Denominaţia creştină cu cei mai mulţi membri este cea a Southern Baptists. Ea numără 15 milioane de membri; musulmanii americani sunt deci jumătate cât Baptiştii Southern. Este una dintre religiile monoteiste, alături de Iudaism şi de Creştinism. Se găseşte în multe ţări şi culturi, domină scena politico-economică şi culturală a multor popoare şi putem spune că a ajuns să cucerească adepţi până în colţurile cele mai îndepărtate a pământului. Am auzit un pertinent comentariu ce căuta să facă deosebirea între aceste trei religii monoteiste amintite adineaori (regret că nu am reţinut numele comentatorului pentru a-l credita pentru gândul său); el spunea că Iudaismul este politic dar nu este misionar. Creştinismul nu este politic, dar este misionar. Islamul este şi politic, şi misionar. Musulmanul crede că religia sa trebuie să fie unica religie a lumii, pentru că este unica religie reală revelată de Allah profetului Mohamed.

Cu toată aparenţa de monolit a religiei acesteia, trebuie să apreciem totuşi că Islamul celor din China nu este la fel cu al negrilor din Africa, cu al arabilor sau cu al negrilor din America. Musulmanii se deosebesc unii de alţii prin credinţe, practici şi comportament. Ceea ce îi uneşte este credinţa în Allah şi în profetul său, Mahomed. Mai ales acum după evenimentele de la 11 Septembrie a.c. ni se pare multora că musulmanii sunt oameni violenţi, ostili, opuşi culturii şi civilizaţiei. Trebuie să precizez aici că am o mulţime de colegi arabi şi sunt cu toţii musulmani. I-am cunoscut ca oameni paşnici, iubitori şi ospitalieri. Apropo de precizarea anterioară, sunt mulţi oameni care asociază termenul de 'musulman' cu cel de 'arab'. Dar arabii sunt numai una dintre cele cinci familii majore de musulmani din lume.

Religia Islamului este destul de complexă şi complicată, în special pentru mintea occidentalului. Unii chiar au considerat ideologia Islamului obtuză, obscură şi iraţională. Invăţăturile Islamului sunt bazate pe cultura arabă a secolului al 7-lea, incorporează materiale existente în cultura şi civilizaţia arabă dinainte de Mahomed, şi conţin o ideologie împotriva oprimării şi o religie care impune prin forţă politică, socială sau armată (dacă este cazul) învăţături şi legi morale. Să nu uităm că Mahomed a fost un războinic şi om al vărsării de sânge (cu totul deosebit de Isus Christos sau Moise de exemplu, care au fost remarcaţi pentru blândeţea şi păşnicia lor, şi chiar deosebit de orice alt întemeietor de religie sau sistem moral, cum ar fi Budha, Confucius, etc). Islamul doreşte să stabiliească pe pământ o teocraţie, cu Allah la conducerea unei societăţi în care nu este nici o separare între religie şi stat. Cetăţenii acestei societăţi ar fi cu totul supuşi lui Allah ( a fi musulman după cum am arătat adineaori, înseamnă a fi supus lui Allah; mulţi musulmani se declară a fi Abd-Allah, adică 'robii lui Allah').

Teocraţia aceasta este aplicată prin conducătorii religios-politici, priviţi adesea ca nişte trimişi speciali ai lui Allah (Ayatolahul Khomeini a fost adesea supranumit de către musulmani ca fiind 'semnul lui Allah'). Si pentru că am amintit de Khomeini şi revoluţia sa din Iran, putem aici să amintim şi de talibanii Afganistanului, pentru că aceste două exemple ne vor arăta ceva deosebit de real şi de înspăimântător în acelaşi timp despre Islam: când acesta cucereşte o familie, un cămin, o societate, un popor, atunci controlează totul. Intreaga viaţă devine supusă legilor Coranului. Rolul Creştinismului în Occident este deosebit: acesta poate influenţa legislaţia, de exemplu, dar nu poate impune legi morale obligatorii cetăţenilor ţării în care există. In ţările musulmane, viaţa este controlată de legile Islamului. A te opune lor este se pedepseşte cu cruzime şi asprime.
(va urma).

Wednesday, February 14, 2007

Luarea în deşert a Numelui lui Dumnezeu

Întrebare: ce înseamnă a lua în deşert Numele lui Dumnezeu?

Răspuns: La evrei, numele sunt deosebit de importante. Ele nu sunt alese ca să sune frumos, melodios, să fie inedite, nemaiîntâlnite. Noi alegem uneori nume care ni se par „la modă”. Alegem numele unor peronalităţi sau celebrităţi ai vremurilor noastre. Dar nu este aşa la evrei. La ei numele vrea să fie esenţa sau natura persoanei respective. Numele reprezintă istoria persoanei respective. Uită-te la numele date copiilor lui Iacov:
- Geneza 29:32 Lea a rămas însărcinată şi a născut un fiu, căruia i-a pus numele Ruben (Vedeţi fiu) „căci” a zis ea „Domnul a văzut mâhnirea mea.
- Geneza 29:33 A rămas iarăşi însărcinată şi a născut un fiu; şi a zis: „Domnul a auzit că nu eram iubită şi mi l-a dat şi pe acesta.” De aceea, i-a pus numele Simeon (Ascultare).
- Geneza 29:34 Iar a rămas însărcinată şi a născut un fiu; şi a zis: „De data aceasta, bărbatul meu se va alipi de mine, căci i-am născut trei fii.” De aceea i-a pus numele Levi (Alipire). ETC

Moise îl întreabă pe Dumnezeu „cum te cheamă”? Ar fi putut să întrebe: „şi ce să spun israeliţilor, cine mă trimite? Cum să îţi zic?” Nu; Moise întreabă „cum te cheamă? Adică, ce ai făcut? Ce te reprezintă? Cum eşti Tu”?

Dumnezeu îi răspunde: Exodul 3:14-15 Dumnezeu i-a zis lui Moise: „Eu Sunt Cel ce Sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce se numeşte „Eu Sunt” m-a trimis la voi.” Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam. Răspunsul lui Dumnezeu pe limba noastră? „Eu sunt veşnic. Eu am existat pe vremea lui Avraam, Isaac şi Iacov. Eu am fost şi sunt Dumnezeul lor. Eu văd totul, Eu ştiu totul, Eu pot totul”.

Evreii au dat lui Dumnezeu nume care să le amintească ce a făcut Dumnezeu pentru ei, sau cum este Dumnezeu:
- El Shaddai = Dumnezeul cel Atotputernic (Geneza 17:1 Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic).
- Adonai = Domnul (Geneza 15:2 Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule).
- Iehova Iire = Dumnezeu poartă de grijă (Geneza 22:14 Avraam a pus locului aceluia numele: „Domnul va purta de grijă. De aceea se zice şi azi: „La muntele unde Domnul va purta de grijă).
- Iehova Nissi = Dumnezeu este Steagul meu (Exodul 17:15 Moise a zidit un altar şi i-a pus numele „Domnul, steagul meu).
- Iehova Kadosh = Dumnezeu care sfinţeşte (Leviticul 20:8 Să păziţi legile Mele, şi să le împliniţi. Eu Sunt Domnul, care vă sfinţesc).
- Iehova Shalom = Dumnezeu este pacea mea (Judecători 6:24 Ghedeon a zidit acolo un altar Domnului, şi i-a pus numele „Domnul păcii”).

A treia poruncă a Legii spunea să nu se ia Numele lui Dumnezeu în deşert. Primele 3 porunci ale Legii au de-a face cu persoana lui Dumnezeu. Dumnezeu se declară a fi Dumnezeu care a scos pe Israel din ţara Egiptului. Scoaterea lui Israel din Egipt nu a fost un lucru obişnuit, sau la voia întâmplării. Cu această ocazie, Dumnezeu şi-a demonstrat puterea prin semne şi minuni, experimentate de egipteni şi de evrei.

Apoi Dumnezeu interzice facerea unui chip cioplit (idol) care să-l reprezinte pe Dumnezeu. Dumnezeul care este Duh, Dumnezeul infinit, nu poate fi pus în imagini de lemn, piatră sau orice alt material. El şi-a lăsat amprenta în creaţie (Romani 1:19-20 Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El), dar nimic din creaţie nu-l poate reprezenta pe El 100%. Orice reprezentare a lui Dumnezeu ar fi o diminuare a fiinţei Sale, de aceea, o minciună despre Dumnezeu. Sau, un dumnezeu fals, foarte departe de realitatea adevăratului Dumnezeu.

Luarea în deşert a Numelui lui Dumnezeu nu însemna doar profanarea unui cuvânt. Însemna a face ceva care să dăuneze reputaţiei persoanei din spatele acelui nume. Înseamnă atribuirea unor atribute necaracteristice persoanei care poartă numele respectiv.

Noi putem lua „în deşert” Numele Domnului în mai multe feluri:

1. Prin folosirea Numelui lui Dumnezeu în jurăminte false. Lev 19:12 Să nu juraţi strîmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu Sunt Domnul. Adică, să nu spunem un neadevăr, pe care vrem să-l facem „adevărat” susţinându-l cu Numele Domnului.

Aici vreau să precizez că Noul Testament ne interzice categoric să mai jurăm: Matei 5:33-37 Aţi mai auzit iarăşi că s-a zis celor din vechime: „Să nu juri strîmb; ci să împlineşti faţă de Domnul jurămintele tale.” Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor Lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat. Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face un singur păr alb sau negru. Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău.

2. Prin rostirea unor preziceri în Numele Domnului, când Domnul nu a vorbit, sau nu a trimis lucrătorul. Ezechiel 13:1-6 Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, prooroceşte împotriva proorocilor lui Israel, care proorocesc, şi spune celor ce proorocesc după gustul inimii lor: „Ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Vai de proorocii fără minte, care umblă după duhul lor şi nu văd nimic!
Proorocii tăi, Israele, Sunt ca nişte şacali în mijlocul dărîmăturilor! Voi nu v-aţi suit înaintea spărturilor, n-aţi înconjurat cu un zid casa lui Israel, ca să rămâneţi tari în luptă, în ziua Domnului. Vedeniile lor Sunt înşelătoare, şi proorociile lor mincinoase. Ei zic: „Aşa vorbeşte Domnul!” cu toate că Domnul nu i-a trimis; şi fac pe oameni să tragă nădejde că se va împlini cuvântul lor.

Transmiterea unor învăţături, ca fiind în Numele Domnului sau în folosul Lui, când de fapt Domnul nu le-a poruncit sau transmis, este luarea în deşert a Numelui Său. Dacă eu transmit tradiţii omeneşti în Numele Lui, eu îl necinstesc pe Dumnezeu.

3. Prin exagerarea experienţele noastre, sau atribuirea acestora lui Dumnezeu, când Domnul nu a lucrat intenţionat în sau cu noi. Romani 15:18 Căci n-aş îndrăzni să pomenesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Hristos prin mine, ca să aducă Neamurile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele. Când spunem că am avut experienţe de la Domnul (pentru a sublinia importanţa noastră) şi când El nu a avut nici un rol în ele, îl necinstim pe Dumnezeu.

De asemenea, când înălţăm experienţele noastre pe piedestal şi le facem norma experienţelor altora, necinstim numele lui Dumnezeu. Adică, limităm posibilităţile lui Dumnezeu la experienţele noastre.

4. Prin folosirea unor cuvinte sau expresii care, chiar dacă nu rostesc numele lui Dumnezeu, îl subînţeleg.
- Gosh
- Gee

De asemenea, rostirea numelui lui Dumnezeu, când ceva nu reuşeşte, sau când ne mirăm de ceva:
- My God!
- Jesus Christ!

Thursday, January 25, 2007

Păcatul împotriva Duhului Sfânt.

Întrebare: care este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care vorbeşte Isus în textul acesta: Matei 12:31-32 De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.

Domnul Isus a venit pe pământ şi în afară de predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a pocăinţei, El şi-a sprijinit predicarea şi lucrarea cu multe semne şi minuni care aveau rolul de a dovedi şi sublinia dumnezeirea Sa şi de a întări credinţa ascultătorilor Săi (Ioan 14:11 Credeţi-Mă că Eu Sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea; Ioan 10:37-38 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu Sunt în Tatăl; Ioan 2:11 Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El).

În timp ce pe de o parte oamenii au devenit dependenţi în credinţa lor de semnele Domnului Isus (Ioan 4:48 Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!”), de cealaltă parte, fariseii au început să echivaleze lucrările lui Isus cu lucrări ale Satanei, făcute prin puterea diavolului (Matei 12:24 Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”). Răspunsul lui Isus din textul întrebării (Matei 12:31-32) este la această acuzaţie a fariseilor: echivalarea lucrărilor făcute prin Duhul Sfânt a lui Dumnezeu ca fiind făcute prin puterea Satanei este păcat împotriva Duhului Sfânt. Sau invers, atribuirea unei lucrări demonice ca fiind de la Duhul Sfânt est de asemenea păcat împotriva Duhului Sfânt.

Acum, într-un sens mai larg, nerecunoaşterea lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, atunci moartea Sa nu are nici o valoare pentru tine, atunci tu nu ai nici o altă posibilitate de salvare, deoarece nu există mântuire în nici un alt nume, decât Numele lui Isus Christos. Dacă aude cineva Evanghelia adevărului şi continuă să păcătuiască, sau să caute mântuirea în vreun alt fel, pentru omul acesta nu mai este iertare: Evrei 10:26-27 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. La fel de vinovaţi sunt şi cei ce „s-au predat Domnului” cândva, dar nu s-au lăsat transformaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu au avut viaţa schimbată, ci continuă să trăiască ca mai ´nainte.

În acest sens, Biblia mai recunoaşte un păcat care nu va fi iertat oamenilor niciodată: să ne amintim că Duhul Sfânt are o întreită lucrare pe pământ: Ioan 16:7-8 Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. Duhul Sfânt dovedeşte, adică convinge lumea vinovată cu privire la păcat. De câte ori aude cineva Evanghelia şi este „străpuns” în inima lui (Fapte 2:37 După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”) este convins/străpuns de Duhului Sfânt. Împotrivirea neîncetată la mesajul Evangheliei nu va fi iertat niciodată: Ioan 3:18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Ioan 3:36 Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Sunday, January 21, 2007

Despre Ioan Botezătorul

in Matei 11 v.13.14,15 scrie asa:
13Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea.
14Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.
15Cine are urechi de auzit, să audă.

Poti sa explici un pic aceaste idei, "pina la Ioan au proorocit... "
si "el este Ilie, care trebuia sa vina....".
Iar ca o concluzie dupa ce intelegi, mai ai nevoie de auzit?


Aici este vorba despre cumpăna dintre două epoci: a Legii (şi Proorocilor) pe de o parte, şi a Harului de cealaltă. Ioan Botezătorul a fost cel care a fost ultimul reprezentant al celei dintâi. Deşi proorociile lui nu sunt de factura celor a lui Isaia sau Ieremia, de exemplu, fără îndoială Ioan Botezătorul a avut proorocii însemnate: despre iminenţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi necesitatea pocăinţei şi botezului în vederea pregătirii pentru Împărăţie. Proorocia lui Ioan a fost atât de însemnată încât Domnul Isus Christos o preia neaschimbată după închiderea lui Ioan (Marcu 1:14-15 După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie”).

Apoi Ioan Botezătorul a fost trimis ca să-L identifice pe Domnul Isus (Ioan 1:30-33 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt”). De aceea Ioan este atât de mare, încât Domnul Isus a spus despre el: Matei 11:11 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.

De la Ioan încoace, rolul proorociei s-a schimbat. Apostolul Pavel spune ce trebuie să atingă ca scop proorocia: 1 Corinteni 14:3-4 Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Proorocii Vechiului Testament şi Legea au fost cuprinse în canonul Sfintelor Scripturi. Proorociile ocazionate de darul Duhului Sfânt al proorociei (1 Cor 12:10) nu vor mai fi scrise în nici o Scriptură, acestea fiind complete. Dar necesitatea de a fi zidiţi, mângăiaţi, mustraţi, etc. va rămâne cât timp va exista Biserica pe pământ.

În ceea ce priveşte identificarea lui Ioan cu Ilie, în Ioan Botezătorul s-a împlinit o promisiune a Vechiului Testament: Maleahi 4:5 Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Eu cred că unele din proorociile din Vechiul Testament au o dublă împlinire. Aceasta etse una dintre ele. Ioan Botezătorul a venit în duhul lui Ilie - adică cu fervoarea poorocului, cu lipsa sa de comoditate, cu duritatea acestuia, cu intransigenţa lui Ilie. Chiar şi în îmbrăcăminte şi alimentaţie, Ioan Botezătorul se asemăna cu Ilie. Dar, eu cred că Ilie va veni încă o dată pe pământ. Eu cred că el este unul dintre cei doi martori despre care vorbeşte Apocalipsa 11:3. De ce cred eu asta? Deoarece cei doi din Apocalipsa se aseamănă unul cu Ilie, iar celălalt cu Enoh. Enoh şi Ilie sunt singurii care au fost răpiţi la cer fără a vedea moartea, şi asta înainte de Christos. Ori, Pavel spune că Isus trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile (Coloseni 1:18 El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea). Plecarea lui Enoh şi Ilie la cer, fără a vedea moartea, presupune că ei au avut întâietatea faţă de Christos în această privinţă. Adică, ei au văzut viaţa fără a vedea moartea! Ori, eu cred că Enoh şi Ilie sunt păstraţi undeva de către Dumnezeu, şi vor fi trimişi pe pământ în vremurile descrise de Apocalipsa 11, ca apoi să fie omorâţi (să guste moartea) şi să fie înviaţi şi ei.

Acum, dacă mai trebuie să auzi după ce ai înţeles ceva… desigur! Când ai ajuns desăvârşit, ca să fi înţeles suficient şi să nu mai trebuiască să auzi cunoştinţe şi învăţături noi? Eu cred că un creştin trebuie să fie mereu în stare alertă, pentru a auzi ce are de spus Domnul. Noi suntem în comunicaţie cu Domnul. El este o persoană, vorbeşte, şi vrea să aibă părtăşie cu noi; parte din această părtăşie este şi comunicaţia. Noi îi vorbim Domnului, El ne răspunde. Sau, El ne vorbeşte şi noi îi răspundem. De aceea noi trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea la auzirea vocii lui Dumnezeu. Isus spunea că oile Lui aud şi cunosc glasul Lui (Ioan 10).

Saturday, January 20, 2007

Despre Familie, Bărbaţi şi Femei în ceruri

Ma intreb de ce Dumnezeu ne-a creat barbat si femeie si a pus bazele familiei (cumva ca o reflectare a trinitatii Dumnezeu-Isus-Duhul Sfant = Sot-Sotie-Copil), asta inca inainte de cadere (a vazut ca omul era singur si i-a facut femeie...), iar cand ne vom intoararce in vesnicie vom fii ca ingerii fara sex (probabil avand alta infatisare??)... adica de ce am fost creati intr-un fel, chiar inainte sa cadem si ne vom intoarce in alt fel in ceruri... de ce nu ne intoarcem in acelasi fel? -

Inteleg ca nu toti vor merge in ceruri , deci familii vor fi despartite parte vor merge in ceruri parte vor merge in iad si poate de aceea s-a si desfiintat familia in ziua de apoi ca sa nu ne mai amintim si sa fim necajiti pentru cei ramasi... (asta este explicatia mea) ...nu vom mai fi familii acolo nu va mai exista dragostea cum o stim acum pentru iubita sau iubit?

Să nu uităm că Dumnezeu a creiat femeia ca un răspuns la constatarea că nu este bine ca omul să fie singur! Atât bărbatul cât şi femeia au fost creiaţi după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:27). După enunţul din textul de mai sus, Genesa 2 ne explică mai pe larg procesul de creiere a femeii. Aşa cum reiese din întrebare, Dumnezeu a dat dorinţa sexuală bărbatului şi femeii, capacitatea de a procreia şi de a creşte, a se înmulţi, a umple pământul şi de a-l stăpâni (Genesa 1:28) încă înainte de cădere. Eu personal nu cred că familia aşa cum o descrie întrebarea, îl simbolizează pe Dumnezeu în trinitatea Sa, deoarece dacă o familie are un tată şi o mamă, copiii pot fi mai mulţi de unul, şi atunci trinitatea nu mai este trinitate!

Acum, căsătoria de pe pământ şi familia de aici este o umbră a lucrurilor viitoare. Noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că în ceruri va avea loc „nunta Mielului” cu Mireasa Sa, care este Biserica. Căsătoria de pe pământ este declarată de apostolul Pavel ca fiind „o taină mare”, prefigurând în felul acesta nunta dintre Christos şi Biserică (Efeseni 5:28-32 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi Suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare-(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). Nunta cu Christos va fi atât de completă şi de desăvârşită, încât noi nu vom mai avea nevoie în ceruri de ceea ce pe pământ era doar o umbră a realităţii. Fiecare dintre noi, aici în lume despărţiţi în două sexe (bărbaţi şi femei), aflaţi în căutarea unei căsătorii „perfecte” o vom descoperi în căsătoria cu Christos. Relaţia desigur nu este sexuală ci spirituală. Sexul nu este doar ceva fizic, ci are şi implicaţii spirituale. De aceea vorbeşte Pavel împotriva curviei (1 Corinteni 6:16-17 Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El). Se ştie că în închinarea păgânilor sau închinarea idolatră, sexul se practică cu scopuri spirituale.

În ceruri, dacă vom fi ca îngerii (Matei 22:30 Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer) şi nu ne vom căsători şi nu vom avea sex, va fi pentru că rolul de înmulţire pe care l-a pregătit Dumnezeu familiei s-a sfârşit. Cei care au primit mântuirea lui Dumnezeu, au devenit copiii ai lui Dumnezeu şi astfel au intrat în familia lui Dumnezeu: cea mai mare şi mai frumoasă familie. Unirea cea mai desăvârşită îşi va găsi apogeul în unirea cu Christos.

În ceea ce priveşte dizolvarea actualelor familii, oricât de dureros este să pierzi azi un soţ sau un copil în ghearele celui rău, eu cred că „dincolo” nu vom avea regrete. Regretul face parte din lumea aceasta, supusă deşertăciunii. Este adevărat că unele suflete de martiri aflate sub altar (Apocalipsa 6:9-10) priveau în urmă la suferinţele lor, şi cereau răzbunare; adică, îşi aminteau de o nedreptate săvârşită împotriva lor şi doreau să fie pedepsit cel nedrept. Dar, sufletele acestea se aflau într-o stare intermediară, înainte de înviere!

Eu cred că în ceruri ne vom recunoaşte unii pe alţii, şi cred că vom avea relaţii de prietenie şi dragoste. Vom sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov… (Matei 8:11), şi cu alţi sfinţi ai Vechiului Testament şi ai Noului Testament. Vom recunoaşte sfinţi din bisericile locale şi contemporani cu noi. Relaţiile din ceruri vor fi superioare cu mult celor sexuale. Dacă va desfiinţa sexul, Dumnezeu o va face doar pentru a-l înclocui cu ceva mai bun! Eu nu văd de ce nu voi continua să fiu prieten cu soţia mea, şi amândoi să avem o relaţie de părătşie cu Christos care acum, este o taină! Dar sunt convins că va fi cu mult mai satisfăcătoare din toater punctele de vedere.

Unii ar putea fi dezamăgiţi că în cer nu va fi relaţie sexuală…. Lor, C.S. Lewis le răspunde: „Eu cred că starea de acum este ca a acelui băieţel care, când i s-a spus că actul sexual este cea mai mare plăcere trupescă , ar întreba dacă poate mânca ciocolată în timpul actului sexual. La primirea răspunsului că „nu”, el ar putea privi absenţa ciocolatei ca fiind caraceristica principală a actului sexual. Degeaba i-ai spune băieţelului că iubiţilor învăluiţi de plăcerea sexului nu le pasă de ciocolată deoarece ei au ceva mai bun la ce să se gândească. Băiatul nu cunoaşte decât ciocolata; el nu ştie lucrurile pozitive care o exclud. Noi cunoaştem sexul; noi nu cunoaştem decât în mică măsură celelalte lucruri care, în Ceruri, nu vor mai lăsa nici un loc pentru sex.” (Miracles, New York, Collier Books, 1960, pag 159-160).