Continuăm a răspunde la întrebarea despre Islam.
ISLAMUL IN STATELE UNITE (continuare)…
Răspândirea mahomedanismului în Statele Unite a început la 1913. Se crede că Timothy Drew Ali, care a întemeiat The Moorish Science Temple în New Jersey ar fi fost primul american convertit la Islam şi cel ce a introdus mulţi americani de culoare în această religie. Din grupul acesta au rezultat diferite mişcări, cum ar fi şi Nation of Islam, întemeiată de W. D. Fard (Fard Muhammad) la 1930 în Detroit. Printre altele, Fard învăţa că primii stăpânitori ai pământului au fost negrii. Albii i-au răpit şi i-au adus la o viaţă de sclavagism în Statele Unite. Fard credea că negrii trebuie să se convertească la religia lor originală (Islamul), să vorbească limba originală (araba) şi să-şi schimbe numele în nume musulmane.
Fard credea că albii nu aparţin rasei umane, nu sunt o creaţie a lui Dumnezeu ci a diavolului. Albii şi restul raselor de altă culoare decât neagră sunt rezultatul unui experiment desfăşurat în Insula Patmos de un om de ştiinţă negru, pe nume Yakub. Albilor li s-a dat şase mii de ani de stăpânire a pământului, timp în care negrii vor fi într-o stare de "adormire". Acum, Alah a venit la poporul său în persoana lui Fard pentru a-i trezi. In cele din urmă albii vor fi stârpiţi şi pământul va deveni un paradis al negrilor în care va domni egalitatea şi dreptatea.
Fard a dispărut în mod misterios în 1934 şi locul său a fost luat de Elijah Muhammad. Elijah se convertise la mahomedanism şi era fiul unui pastor baptist. Organizaţia preluată de el se extinde şi printre altele, Elijah învaţă că într-adevăr Alah s-a arătat în persoana lui Fard şi că el, Elijah este un prooroc al lui Alah. Nation of Islam devine o organizaţie puternică cu conducere formată în exclusivitate din negri, şi relativ suficientă de sine. Se stabilesc şcoli şi universităţi musulmane. Au chiar şi o armată ptoprie, Fruit of Islam. Desigur că în aceste condiţii organizaţia vine în atenţia autorităţilor de la Washington ca periculoasă şi este monitorizată de FBI. Elijah moare în 1975 şi este succedat la putere de fiul său, Imam Muhammad. Noul lIder face transformări radicale: armata naţiunii este dizolvată şi ideologia învăţată este în mare parte cea a suniţilor. Nation of Islam pierde o mulţime de membri şi putere.
Următorul pas considerabil în evoluţia lui Nation of Islam este apariţia lui Louis Farrakhan. Suporter al lui Jesse Jackson în cursa acestuia pentru preşedinţie în 1984 şi 1988, prin conecţiile sale în Siria Farrakhan îl ajută pe Jackson să intermedieze eliberarea pilotului american Lt. Robert Goodman Jr la 3 ianuarie 1984. Talentatul musician Louis Farrakhan s-a născut la 1933 în Bronx, New York. La 1955 ajunge în contact cu Elijah Muhammad şi va abandona cariera muzicală pentru a se dedica religiei. Serveşte ca locotenent apoi devine căpitan în armata naţiunii. Farrakhan serveşte şi ca clericul moscheii din Boston.
După moartea lui Elijah, Farrakhan nu este satisfăcut de noua direcţie a ideologiei naţiunii sub conducerea lui Imam Muhhammad. Chiar afirmă în 1977 că intenţia lui Elijah nu a fost ca Nation of Islam să urmeze o cale a ortodoxismului islamic şi ca atare el, Farrakhan promite să restabilească naţiunea pe premisele orientării originale. Sub conducerea charismaticului Farrakhan organizaţia va câştiga mulţi adepţi în ultimii ani, mai ales datorită propovăduirii conceptelor de black pride şi black empowerment.
Printre elementele ce fac propice avansarea islamului în sânul comunităţilor negrilor sunt şi: segregaţia, nedreptatea socială, brutalitatea poliţiei, sărăcia şi viaţa decadentă din ghetourile negrilor. Pentru Farrakhan şi Malcolm X (lider musulam de culoare care a fost asasinat în 1964), Islamul este mediul prin care negrii pot experimenta eliberarea de sistemul nedrept în care trăiesc. Islamul le oferă platforma de care au nevoie pentru a-şi face auzită vocea nemulţumirii. Violenţa Islamului, faptul că religia aceasta pretinde ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte, că este drept şi necesar să te răzbuni, să te ridici cu forţa împotriva opresorului, că admite rebeliunea şi vărsarea de sânge, a ajutat la proliferarea ei în sânul comunităţilor negrilor din SUA.
Creştinismul este dispreţuit de musulmani ca fiind o religie a celor slabi, care nu vor să se răzvrătească, să se răzbune şi să ucidă. Cei ce vor să întoarcă obrazul celălalt când sunt pălmuiţi sunt în concepţia Islamului oameni slabi şi fără putere. Bisericile creştine au greşit prin faptul că nu au arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de populaţia de culoare şi au continuat să fie segregate până în zilele noastre. Creştinii au stat cu mâinile în sân în faţa nedreptăţii la care erau supuşi semenii lor de culoare şi asta a deschis o uşă pentru Islam, uşă care acum este larg deschisă şi pe care intră în religie celebri sportivi şi actori de culoare precum şi negri din toate domeniile sociale.
Atracţia multora către Islam este astfel o reacţie faţă de abandonarea idealurilor creştine de către mulţi creştini. Un recent convertit la islam spunea: am aparţinut la o biserică baptistă, dar moscheea mi-a oferit mai multe. Există mai multă prietenie şi sentimentul de apartenenţă este mult mai puternic. Multe biserici se mută în zonele suburbane, predominant albe, şi abandonează centrele metropolelor americane şi ghetourile negrilor în seama homeless-ilor, prostituatelor, drogaţilor şi a celor fără ocupaţie (mulţi dintre ei de culoare), fără să "ia taurul de coarne" în lupta cu nedreptatea socială şi sărăcia. Bisericile albilor au puţini membri de culoare, cele ale negrilor au şi mai puţini albi. Cu ani în urmă, curios să experimentez "pe viu" ceea ce văzusem la televizor cu privire la serviciile de închinare din bisericile negrilor, m-am dus la una dintre adunările lor. Fiind singurul alb dintre ei, eram aşa o curiozitate încât copiii se opreau lângă mine şi mă priveau şi mă discutau ca pe o specie rară; mi-am dat seama că sunt aşa nu pentru că ei nu mai văzuseră un alb până atunci, ci pentru că nu mai văzuseră un alb printre ei! La sfârşit, când le-am spus că sunt din România, s-au dumerit; mă "rătăcisem" printre ei sau încă nu am fost infectat de microbul segregaţionist.
Organizaţii ca aceea a lui Farrakhan vor reuşi în continuare să atragă membrii populaţiei de culoare care crescând în ghetouri, sunt confruntaţi cu drogurile, sărăcia, nedreptatea şi sunt în general dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă. Islamul le oferă astfel platforma pentru afirmarea de sine, o lumină la capătul tunelului abandonării. Populaţia de culoare descoperă în Islam temeiul unei unităţi pe care nu au experimentat-o în altă parte, o voce comună, sentimentul de apartenenţă la o cauză şi luptă comună; descoperă respectul pentru disciplină care lipseşte în societate în general şi în creştinism în special. In timp ce creştinii îşi desfăşoară "creştinismul" în biserici şi numai duminica, musulmanii cuceresc străzile cu mesajul eliberării de sclavie, al eliberării de droguri şi prostituţie, al prieteniei, ajutorării şi apartenenţei.
TEOLOGIA ISLAMULUI
Nu putem ataca subiectul teologiei Islamului fără a ne întoarce şi a ne referi mai pe larg la problema Coranului, cartea de bază a acestei teologii. După cum afirmam mai demult, revelaţia Coranului i-a fost dată lui Mahomed pe parcursul a peste 20 de ani, dar acesta nefiind ştiutor de carte, a povestit urmaşilor săi ce a primit, iar aceştia au scris revelaţiile pe diferite obiecte disponibile: frunze, oase uscate, bucăţi de piele, etc. Coranul conţine 114 capitole (sure) care sunt aranjate în ordine descrescătoare, de la cea mai lungă până la cea mai scurtă. Astfel, Coranul nu are o ordine cronologică sau istorică. Scris în limba arabă şi considerându-se că nu poate fi tradus în nici o altă limbă, Coranul este citit de foarte puţini dintre musulmani şi nu mulţi înţeleg sau cunosc învăţăturile lui (când scriu aceste rânduri, ar trebui să las piatra din mână deoarece şi la noi avem destui creştini cu numele care nu citesc Biblia aprope de loc şi al căror creştinism este mai degrabă o chestie culturală, de tradiţie sau de obicei, decât una vitală, de esenţă şi practică; mulţi creştini lasă problema sufletului în seama preoţilor şi a păstorilor, care vor trebui să-i bage post-mortem la loc de verdeaţă).
Coranul este o carte plină de confuzii, cu fraze ce se repetă mereu, ca şi cum Alah ar fi uitat ce i-a spus lui Mahomed data trecută. Este evident că dumnezeul Coranului nu este Dumnezeul Bibliei. Unul dintre învăţaţii într-ale Coranului a stabilit ordinea cronologică a personajelor şi evenimentelor ce apar în Coran; acestea sunt:
Creaţia, Adam şi Eva, Noe şi problema sa, HUD, SALIH, Avraam, Lot, Iov, SHU'AYB, Iosif, Moise, Ezechiel, Ilie, Samuel, David, Solomon, Seba, Isaia, AL-KHIDR, Daniel, Anania, Azaria, MISAEL, Ezra, ALEXANDRU, Zaharia, Ioan, familia lui IMRAM, Isus fiul Mariei, TOVARASII DIN PESTERA, Iona, CEI TREI SOLI, Samson, GEORGE.
Am scrie cu litere mari unele nume, pentru că acestea nu apar nicăieri în Biblie; apoi, Ezechiel este pus după Moise şi înainte de Ilie, când de fapt va trăi secole mai târziu. Alexandru, George, cei trei soli şi tovarăşii din peşteră sunt iarăşi personaje de mitologie. Iona şi Samson sunt plasaţi după Christos.
(va urma)
Friday, March 16, 2007
Thursday, March 8, 2007
Despre Islam - Partea a 3-a
Continuarea raspunsului la întrebarea despre Islam.
Expansiunea Islamului a continuat şi în secolul al douăzecilea. Multe dintre statele aderente la Islam au un subsol bogat în zăcăminte minerale, în special în petrolul atât de necesar dezvoltării economice din Occident. Numai embargoul din 1973 a scuturat Occidentul până la trezire, arătându-i ce pârghie economică puternică stă în spatele politicii şi economiei acestor state islamice. Diferite democraţii din vest suportă diferite dictaturi din lumea Islamului pentru interese economice naţionale sau/şi personale. Numai că deşi banii Occidentului sunt bineveniţi, cultura occidentală devine o ameninţare la legea Islamului: oamenii de rând ar putea aspira la libertate şi s-ar putea să iasă de sub asuprirea constângerii religiei Islamice şi aceasta ar fi de nedorit pentru clasa conducătoare.
In multe dintre statele musulmane a fost astfel necesară o mişcare de înviorare a religiei fapt care a dus la dezvoltarea extremismului (sau fundamentalismului cum i se mai spune) islamic. Două personalităţi de seamă a două state islamice şi anume, Anwar Sadat din Egipt şi Reza Pahlavi Aryamer din Iran cad victime acestor mişcări; cel dintâi îşi va pierde viaţa, al doilea va fugi în exil. Rezultatul mişcării de înviorare a Islamului a dus la apariţia unor state teocratice: Sudanul, Iranul şi Afganistanul sunt exemple a acestor transformări. Produsele secundare al mişcării au fost (şi sunt) terorismul, intoleranţa şi exportul de revoluţie. Revoluţia islamică a Iranului sub Ayatolahul Khomeini în 1979 a dat şi mai mult avânt mişcărilor musulmane radicale. Ca să nu mai vorbim de alte situaţii care au contribuit la aceasta, cum ar fi frecuşurile dintre palestinieni şi evrei, ocuparea Afganistanului de către sovietici şi aspiraţiile imperiale ale lui Saddam Hussein al Irakului.
Expansiunea Islamului se mai datorează pe lângă factorii amintiţi mai sus şi masivei emigrări a musulmanilor către Occident. (Trebuie să menţionăm aici că acest autor aderă la conceptul că religia influenţează dezvoltarea economico-socială a ţărilor. Pornind de la zero către sută la sută, avem ţările cu religii animiste şi păgâne, apoi budism, confucianism, islam şi în cele din urmă iudeo-creştinism. Chiar şi diferitele forme de creştinism au diferite influenţe asupra dezvoltării sus-menţionate. Astfel, ţările cu preponderenţă ortodoxă sunt mai puţin dezvoltate decât cele catolice, care la rândul lor sunt mai puţin dezvoltate decât cele cu puternică influenţă reformată). Islamul a produs o societate retrogradă, cu o populaţie înapoiată din mai toate punctele de vedere; de aceea musulmanii au emigrat către occident unde au dorit să beneficieze de efectele dezvoltării economice datorate printre altele şi religiei creştine, care este o religie dinamică. Apostolul Pavel spunea: Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te! (1 Corinteni 7:21). Este ironic faptul că musulmanii doresc să emigreze pentru a beneficia de dezvoltarea vestului, pe care apoi doresc să-l convertească la religia care i-a făcut să rămână atât de în urmă!
Oricum, numărul musulmanilor din unele ţări occidentale (Franţa, Anglia, Olanda şi chiar Statele Unite) depăşeşte cu mult pe cel al altor minorităţi religioase. In Franţa musulmanii sunt mai numeroşi decât toţi protestanţii la un loc. In 1945 nu era decât o singură moschee în Anglia. La sfârşitul lui '89 erau peste o mie. Trei sute dintre clădirile transformate în moschee au fost la origine biserici. In unele dintre republicile membre aleComunităţii Statelor Independente (foste membre ale Uniunii Sovietice) în ultimii zece ani s-au construit peste cinci mii de moschee. Musulmanii din Kenya au ambiţia declarată de a construi o moschee la fiecare zece kilometri, indiferent de faptul că sunt sau nu musulmani în zona respectivă. Islamul cunoaşte cea mai rapidă creştere de pe faţa pământului, fiind depăşită numai de creştinism.
Islam şi Violenţa.
De la începuturi şi până astăzi, Islamul a fost asociat cu violenţa. Amprenta Islamului asupra istoriei este sângeroasă. Islamul nu numai că a fost introdus prin violenţă ci şi are violenţa ca un modus vivendi. Relaţia dintre musulmani şi musulmani, sau dintre musulmani şi restul lumii este o relaţie bazată pe teroare. Mulţi musulmani încearcă să inducă în eroare restul lumii, afirmând că ISLAM este identic cu SALAM şi ambele cuvinte înseamnă unul şi acelaăi lucru: PACE. Afirmaţia este falsă şi vorbitorii limbii arabe ştiu aceasta.
ISLAM înseamnă 'supunere' şi este un cuvânt derivat din infinitivul SALAMA. SALAM este derivat din acelaşi infinitiv şi înseamnă "pace". De asemenea, SALIMA care înseamnă 'a fi salvat de la'. Salama mai înseamnă însă şi 'a înţepa ca un şarpe' şi 'a tăbăci cum ai tăbăci pielea'. Să însemne oare ISLAM şi a înţepa ca un şarpe, sau a tăbăci? Nici un musulman nu revelează această asemănare, deoarece în încercarea de a re-împacheta ISLAMUL pentru a-l face acceptabil, se spun adevăruri numai pe jumătate, şi orice adevăr pe jumătate este minciună.
Mohamed obişnuia să scrie scrisori şefilor de triburi sau domnitorilor din ţările învecinate, şi toate scrisorile sale începeau cu aceste două cuvinte: Aslem, Taslam. Semnificaţia acestor cuvinte, care se trag şi ele din infinitivul SALAMA este următoarea: Predă-te şi vei fi în siguranţă. Salutul nu este atât o liniştire sau încredinţare a adresantului cu privire la iminenţa păcii, ci o ameninţare, care s-ar putea mai bine traduce prin: supune-te sau mori. Coranul spune chiar şi despre cei ce au lepădat credinţa musulmană: dacă ei se leapădă, pune mâna pe ei şi ucide-i oriunde-i vei găsi (Al-Nisaa 4:89).
Unul dintre cele mai sângeroase regimuri a fost cel al lui Khomeini în Iran. Brutalitatea a fost denunţată până şi de unii dintre membri mai proeminenţi ai regimului său. Primul preşedinte al primei Republici Islamice după ce a trebuit să fugă din ţară, a scris din exilul său de la Paris, adresându-se conaţionalilor săi: ridicaţi-vă şi rezistaţi! Răsturnaţi acest regim care s-a dovedit a fi mai sângeros decât monarhia! Brutalitatea acestui regim în lupta sa cu Mujahedinii (o organizaţie islamică fundamentalistă cu o ideologie de stânga, care a luptat împotriva şahului Iranului) a fost atât de grozavă încât hârtia nu suportă descrierea ororilor.
Pentru un musulman, a muri sau a ucide pentru cauza Islamului nu este numai o cinste ci şi un fel de a place lui Alah. Este unul dintre modurile în care musulmanul poate fi sigur că a ajuns mântuit (în Islam, mântuirea se dobândeşte prin fapte şi a-şi pierde sau a lua viaţa pentru Alah este fapta supremă pe care o poate face un musulman). De exemplu, la apelul televizat lansat de Khomeini pentru recrutarea de voluntari, s-au prezentat peste zece mii de băieţi cu vâsta medie între 12 şi 13 ani. Supranumiţi basiji ("mobilizaţi" în arabă), tinerii aceştia au fost folosoţi pentru a curăţa terenurile minate cu propriile lor trupuri. In alte ocazii, ei au scurtcircuitat garduri electrice aruncându-se în sârma cu înaltă tensiune. Mii de băieţi au murit astfel, având o cheiţă legată la gât, cu care chipurile vor deschide porţile paradisului (beheşt) după sinucidere. Un alt tânăr luptător împotriva Irakului a lăsat următoarea scrisoare: "Nunta mea este pe linia întâi a frontului şi mireasa mea este martirajul. Predica va fi rostită de mugetul puştilor. In vederea acestei ceremonii mă voi îmbrăca în sânge. Mireasa mea, martirajul, va da naştere fiului meu, libertatea. Iţi las în îngrijire fiul meu. Păstrează-l bine"
Mişcările extremiste ca Jihad, Mujahedin, Hamas, Hezbollah (partida lui Dumnezeu), Amal şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei alături de alte câteva zeci de organizaţii au demonstrat că violenţa nu este ceva sporadic, ocazional şi izolat în lumea Islamului ci este esenţial şi parte integrantă din religie. Mohamed Taki Moudarrissi, unul dintre liderii mişcării AMAL a declarat: "Eu pot aduna într-o săptămână 500 de credincioşi gata să se arunce în operaţii sinucigaşe. Nu-i va opri nici o graniţă".
Afirmam undeva mai sus că teroarea este metoda folosită nu numia între musulmani şi restul lumii ci şi între musulman şi musulman. FRICA este metoda folosită pentru a şantaja, manipula şi controla pe musulmani. Islamul ţine pe oameni sub forţa fricii. De la Mahomed şi până astăzi oamenii au fost şantajaţi prin intermediul fricii şi ameninţării şi astfel au fost aduşi în supunere faţă de Alah. Gadafi, Saddam Hussein şi alţii asemenea lor au instituit regimuri de teroare şi miilor de 'supuşi' le este frică de 'stăpân'.
ISLAMUL IN AMERICA.
Islamul a devenit religia cu creşterea cea mai rapidă în America. Peste 6 milioane de americani pretind că sunt musulmani. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au făcut ca interesul faţă de această religie sau acceptarea islamului să crească sensibil. Bibliotecile şi internetul au fost invadate de cititori curioşi să afle despre islam. Am citit undeva (sursa îmi scapă) că peste 50% din cei sondaţi au fost favorabili acestei religii.
Printre factorii care au dus nu numai la apariţia ci şi la înmulţirea musulmanilor în America, putem aminti următorii:
1. Imigraţia.
Din 1965 (anul ratificării de către preşedintele L.B. Johnson a Actului Imigrării) până în zilele noastre Statele unite au fost ţinta multor imigranţi musulmani. Ei au venit din diferite ţări. Cel mai recent val a fost din zona de confruntare din Iugoslavia. In decadele trecute, din Afganistan (luptătorii anti-comunişti au fost primiţi cu braţe larg deschise de preşedintele Reagan), din Iran (după ridicarea la putere a lui Khomeini au venit peste două milioane de iraniei educaţi), Liban precum şi din alte ţări. Oraşe mari, ca New York, Los Angeles, Chicago, Dallas, etc., au devenit centre pentru masive concentrări de musulmani. In New York trăiesc peste 2,5 milioane; cartiere întregi din Brooklyn sau Bronx aparţin musulmanilor. Scoli musulmane şi moschee pentru închinare apar pretutindeni.
Coloana vertebrală a multora dintre aceste şcoli şi moschee este ajutorul financiar al unor ambasade a unor ţări musulmane. Arabia Saudită a cheltuit de la 1973 încoace peste 87 miliarde de dolari pentru răspândirea Islamului în SUA şi în general în lumea occidentală. Alte ţări sunt Iran, Irak, Libia şi Kuwait.
2. Rata naşteriilor.
Din punct de vedere a tradiţiei culturale, familiile musulmane au mulţi copii. Generaţiile de urmaşi sunt învăţaţi cu grijă religia islamică.
3. Convertirea la Islam a multor americani de culoare.
Majoritatea celor ce se convertesc la Islam din SUA sunt oameni de culoare. Ciudat este că peste 80% dintre aceştia au fost crescuţi în biserici creştine. Majoritatea negrilor musulmani sunt suniţi şi printre cei mai proeminenţi amintim Nation of Islam al lui Louis Farrakhan.
(va urma).
Expansiunea Islamului a continuat şi în secolul al douăzecilea. Multe dintre statele aderente la Islam au un subsol bogat în zăcăminte minerale, în special în petrolul atât de necesar dezvoltării economice din Occident. Numai embargoul din 1973 a scuturat Occidentul până la trezire, arătându-i ce pârghie economică puternică stă în spatele politicii şi economiei acestor state islamice. Diferite democraţii din vest suportă diferite dictaturi din lumea Islamului pentru interese economice naţionale sau/şi personale. Numai că deşi banii Occidentului sunt bineveniţi, cultura occidentală devine o ameninţare la legea Islamului: oamenii de rând ar putea aspira la libertate şi s-ar putea să iasă de sub asuprirea constângerii religiei Islamice şi aceasta ar fi de nedorit pentru clasa conducătoare.
In multe dintre statele musulmane a fost astfel necesară o mişcare de înviorare a religiei fapt care a dus la dezvoltarea extremismului (sau fundamentalismului cum i se mai spune) islamic. Două personalităţi de seamă a două state islamice şi anume, Anwar Sadat din Egipt şi Reza Pahlavi Aryamer din Iran cad victime acestor mişcări; cel dintâi îşi va pierde viaţa, al doilea va fugi în exil. Rezultatul mişcării de înviorare a Islamului a dus la apariţia unor state teocratice: Sudanul, Iranul şi Afganistanul sunt exemple a acestor transformări. Produsele secundare al mişcării au fost (şi sunt) terorismul, intoleranţa şi exportul de revoluţie. Revoluţia islamică a Iranului sub Ayatolahul Khomeini în 1979 a dat şi mai mult avânt mişcărilor musulmane radicale. Ca să nu mai vorbim de alte situaţii care au contribuit la aceasta, cum ar fi frecuşurile dintre palestinieni şi evrei, ocuparea Afganistanului de către sovietici şi aspiraţiile imperiale ale lui Saddam Hussein al Irakului.
Expansiunea Islamului se mai datorează pe lângă factorii amintiţi mai sus şi masivei emigrări a musulmanilor către Occident. (Trebuie să menţionăm aici că acest autor aderă la conceptul că religia influenţează dezvoltarea economico-socială a ţărilor. Pornind de la zero către sută la sută, avem ţările cu religii animiste şi păgâne, apoi budism, confucianism, islam şi în cele din urmă iudeo-creştinism. Chiar şi diferitele forme de creştinism au diferite influenţe asupra dezvoltării sus-menţionate. Astfel, ţările cu preponderenţă ortodoxă sunt mai puţin dezvoltate decât cele catolice, care la rândul lor sunt mai puţin dezvoltate decât cele cu puternică influenţă reformată). Islamul a produs o societate retrogradă, cu o populaţie înapoiată din mai toate punctele de vedere; de aceea musulmanii au emigrat către occident unde au dorit să beneficieze de efectele dezvoltării economice datorate printre altele şi religiei creştine, care este o religie dinamică. Apostolul Pavel spunea: Ai fost chemat când erai rob? Să nu te nelinişteşti de lucrul acesta; dar dacă poţi să ajungi slobod, foloseşte-te! (1 Corinteni 7:21). Este ironic faptul că musulmanii doresc să emigreze pentru a beneficia de dezvoltarea vestului, pe care apoi doresc să-l convertească la religia care i-a făcut să rămână atât de în urmă!
Oricum, numărul musulmanilor din unele ţări occidentale (Franţa, Anglia, Olanda şi chiar Statele Unite) depăşeşte cu mult pe cel al altor minorităţi religioase. In Franţa musulmanii sunt mai numeroşi decât toţi protestanţii la un loc. In 1945 nu era decât o singură moschee în Anglia. La sfârşitul lui '89 erau peste o mie. Trei sute dintre clădirile transformate în moschee au fost la origine biserici. In unele dintre republicile membre aleComunităţii Statelor Independente (foste membre ale Uniunii Sovietice) în ultimii zece ani s-au construit peste cinci mii de moschee. Musulmanii din Kenya au ambiţia declarată de a construi o moschee la fiecare zece kilometri, indiferent de faptul că sunt sau nu musulmani în zona respectivă. Islamul cunoaşte cea mai rapidă creştere de pe faţa pământului, fiind depăşită numai de creştinism.
Islam şi Violenţa.
De la începuturi şi până astăzi, Islamul a fost asociat cu violenţa. Amprenta Islamului asupra istoriei este sângeroasă. Islamul nu numai că a fost introdus prin violenţă ci şi are violenţa ca un modus vivendi. Relaţia dintre musulmani şi musulmani, sau dintre musulmani şi restul lumii este o relaţie bazată pe teroare. Mulţi musulmani încearcă să inducă în eroare restul lumii, afirmând că ISLAM este identic cu SALAM şi ambele cuvinte înseamnă unul şi acelaăi lucru: PACE. Afirmaţia este falsă şi vorbitorii limbii arabe ştiu aceasta.
ISLAM înseamnă 'supunere' şi este un cuvânt derivat din infinitivul SALAMA. SALAM este derivat din acelaşi infinitiv şi înseamnă "pace". De asemenea, SALIMA care înseamnă 'a fi salvat de la'. Salama mai înseamnă însă şi 'a înţepa ca un şarpe' şi 'a tăbăci cum ai tăbăci pielea'. Să însemne oare ISLAM şi a înţepa ca un şarpe, sau a tăbăci? Nici un musulman nu revelează această asemănare, deoarece în încercarea de a re-împacheta ISLAMUL pentru a-l face acceptabil, se spun adevăruri numai pe jumătate, şi orice adevăr pe jumătate este minciună.
Mohamed obişnuia să scrie scrisori şefilor de triburi sau domnitorilor din ţările învecinate, şi toate scrisorile sale începeau cu aceste două cuvinte: Aslem, Taslam. Semnificaţia acestor cuvinte, care se trag şi ele din infinitivul SALAMA este următoarea: Predă-te şi vei fi în siguranţă. Salutul nu este atât o liniştire sau încredinţare a adresantului cu privire la iminenţa păcii, ci o ameninţare, care s-ar putea mai bine traduce prin: supune-te sau mori. Coranul spune chiar şi despre cei ce au lepădat credinţa musulmană: dacă ei se leapădă, pune mâna pe ei şi ucide-i oriunde-i vei găsi (Al-Nisaa 4:89).
Unul dintre cele mai sângeroase regimuri a fost cel al lui Khomeini în Iran. Brutalitatea a fost denunţată până şi de unii dintre membri mai proeminenţi ai regimului său. Primul preşedinte al primei Republici Islamice după ce a trebuit să fugă din ţară, a scris din exilul său de la Paris, adresându-se conaţionalilor săi: ridicaţi-vă şi rezistaţi! Răsturnaţi acest regim care s-a dovedit a fi mai sângeros decât monarhia! Brutalitatea acestui regim în lupta sa cu Mujahedinii (o organizaţie islamică fundamentalistă cu o ideologie de stânga, care a luptat împotriva şahului Iranului) a fost atât de grozavă încât hârtia nu suportă descrierea ororilor.
Pentru un musulman, a muri sau a ucide pentru cauza Islamului nu este numai o cinste ci şi un fel de a place lui Alah. Este unul dintre modurile în care musulmanul poate fi sigur că a ajuns mântuit (în Islam, mântuirea se dobândeşte prin fapte şi a-şi pierde sau a lua viaţa pentru Alah este fapta supremă pe care o poate face un musulman). De exemplu, la apelul televizat lansat de Khomeini pentru recrutarea de voluntari, s-au prezentat peste zece mii de băieţi cu vâsta medie între 12 şi 13 ani. Supranumiţi basiji ("mobilizaţi" în arabă), tinerii aceştia au fost folosoţi pentru a curăţa terenurile minate cu propriile lor trupuri. In alte ocazii, ei au scurtcircuitat garduri electrice aruncându-se în sârma cu înaltă tensiune. Mii de băieţi au murit astfel, având o cheiţă legată la gât, cu care chipurile vor deschide porţile paradisului (beheşt) după sinucidere. Un alt tânăr luptător împotriva Irakului a lăsat următoarea scrisoare: "Nunta mea este pe linia întâi a frontului şi mireasa mea este martirajul. Predica va fi rostită de mugetul puştilor. In vederea acestei ceremonii mă voi îmbrăca în sânge. Mireasa mea, martirajul, va da naştere fiului meu, libertatea. Iţi las în îngrijire fiul meu. Păstrează-l bine"
Mişcările extremiste ca Jihad, Mujahedin, Hamas, Hezbollah (partida lui Dumnezeu), Amal şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei alături de alte câteva zeci de organizaţii au demonstrat că violenţa nu este ceva sporadic, ocazional şi izolat în lumea Islamului ci este esenţial şi parte integrantă din religie. Mohamed Taki Moudarrissi, unul dintre liderii mişcării AMAL a declarat: "Eu pot aduna într-o săptămână 500 de credincioşi gata să se arunce în operaţii sinucigaşe. Nu-i va opri nici o graniţă".
Afirmam undeva mai sus că teroarea este metoda folosită nu numia între musulmani şi restul lumii ci şi între musulman şi musulman. FRICA este metoda folosită pentru a şantaja, manipula şi controla pe musulmani. Islamul ţine pe oameni sub forţa fricii. De la Mahomed şi până astăzi oamenii au fost şantajaţi prin intermediul fricii şi ameninţării şi astfel au fost aduşi în supunere faţă de Alah. Gadafi, Saddam Hussein şi alţii asemenea lor au instituit regimuri de teroare şi miilor de 'supuşi' le este frică de 'stăpân'.
ISLAMUL IN AMERICA.
Islamul a devenit religia cu creşterea cea mai rapidă în America. Peste 6 milioane de americani pretind că sunt musulmani. Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au făcut ca interesul faţă de această religie sau acceptarea islamului să crească sensibil. Bibliotecile şi internetul au fost invadate de cititori curioşi să afle despre islam. Am citit undeva (sursa îmi scapă) că peste 50% din cei sondaţi au fost favorabili acestei religii.
Printre factorii care au dus nu numai la apariţia ci şi la înmulţirea musulmanilor în America, putem aminti următorii:
1. Imigraţia.
Din 1965 (anul ratificării de către preşedintele L.B. Johnson a Actului Imigrării) până în zilele noastre Statele unite au fost ţinta multor imigranţi musulmani. Ei au venit din diferite ţări. Cel mai recent val a fost din zona de confruntare din Iugoslavia. In decadele trecute, din Afganistan (luptătorii anti-comunişti au fost primiţi cu braţe larg deschise de preşedintele Reagan), din Iran (după ridicarea la putere a lui Khomeini au venit peste două milioane de iraniei educaţi), Liban precum şi din alte ţări. Oraşe mari, ca New York, Los Angeles, Chicago, Dallas, etc., au devenit centre pentru masive concentrări de musulmani. In New York trăiesc peste 2,5 milioane; cartiere întregi din Brooklyn sau Bronx aparţin musulmanilor. Scoli musulmane şi moschee pentru închinare apar pretutindeni.
Coloana vertebrală a multora dintre aceste şcoli şi moschee este ajutorul financiar al unor ambasade a unor ţări musulmane. Arabia Saudită a cheltuit de la 1973 încoace peste 87 miliarde de dolari pentru răspândirea Islamului în SUA şi în general în lumea occidentală. Alte ţări sunt Iran, Irak, Libia şi Kuwait.
2. Rata naşteriilor.
Din punct de vedere a tradiţiei culturale, familiile musulmane au mulţi copii. Generaţiile de urmaşi sunt învăţaţi cu grijă religia islamică.
3. Convertirea la Islam a multor americani de culoare.
Majoritatea celor ce se convertesc la Islam din SUA sunt oameni de culoare. Ciudat este că peste 80% dintre aceştia au fost crescuţi în biserici creştine. Majoritatea negrilor musulmani sunt suniţi şi printre cei mai proeminenţi amintim Nation of Islam al lui Louis Farrakhan.
(va urma).
Tuesday, March 6, 2007
Despre Islam - partea a 2-a
Continuarea răspunsului la întrebarea despre Islam.
Iudaismul, Creştinismul şi Islamul împărtăşesc câteva trăsături comune, care nu se regăsesc în religiile Orientului, în Hinduism, Budism, Confucianism sau Taoism. Să încercăm să delimităm câteva dintre aceste asemănări.
A. Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele trei religii. In Iudaism, Dumnezeu a intervenit pe vremea când evreii erau robi în Egipt şi când prin Moise Domnul a spus lui Faraon să lase pe poporul Său să plece. In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.
Islamul incorporează parţial iudaismul şi creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Moise a fost un profet al lui Dumnezeu; prin Moise a dat Dumnezeu Legea. Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.
B. Toate cele trei religii sunt textuale - adică scripturale. Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Iudaism este Tora sau Legea. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Acum există mari diferenţe între felul în care operează cărţile sfinte în fiecare dintre aceste religii. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.
Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate (şi chiar trebuie) să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate (şi trebuie) să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.
C. Toate cele trei religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.
Consideraţii Istorice.
Mahomed (numele lui înseamnă lăudat) s-a născut la anul 570 în Mecca, în Arabia. Tatăl lui s-a numit Abdulah (robul lui Allah) şi mama sa se numea Amina. Tatăl a murit înainte de naşterea lui Mahomed, mama când băiatul avea 6 ani. Astfel, Mahomed a ajuns în grija bunicului Abdul Mottaleb care murind şi el la scurtă vreme, l-a lăsat pe copilul Mohamed în grija unchiului său, Abu Talib. Familia lui Mahomed făcea parte dintr-un puternic trib arab, numit ~uraish. La vârsta de 25 de ani Mahomed s-a căsătorit cu o văduvă bogată în vârstă de 40 de ani pe nume Kadisha. Cei doi au locuit în Mecca şi prin intermediul soţiei sale Mahomed a fost introdus în înalta societate a Meccăi, unde a cunoscut situaţia politică şi religioasă a ţării sale.
Oamenii din Arabia se închinau la diferite zeităţi. Mecca era un oraş de pelerinaj unde exista o clădire cubică (Ka'aba) cunoscută sub numele de 'casa lui Allah'; tradiţia spunea că Avraam a fost cel ce a zidit clădirea împreună cu fiul său Ismael. +n mijlocul clădirii era plasată 'piatra neagră', un meteorit pe care pelerinii îl sărutau după ce înconjurau clădirea de 7 ori. Mahomed a adoptat practica pelerinajului la Mecca, la Ka'aba şi sărutarea 'pietrei negre'. De asemenea clădirea era plină de imaginile şi reprezentărilor mai multor zeităţi.
Mahomed obişnuia să se retragă pentru meditaţie într-o peşteră din muntele Hira, aşezat la circa trei mile la nord de Mecca. Pe la anul 610, când Mahomed era în vârstă de 40 de ani, cu ocazia uneia dintre meditaţiile sale a avut o viziune: i s-a arătat un înger (pe care Mahomed l-a identificat ca fiind arhanghelul Gabriel). Ingerul i-a poruncit să-şi deschidă gura şi să înceapă să recite. La întrebarea că ce să recite, Gabriel i-a spus: Recită, în numele Domnului care a creiat, care a creiat pe om din haine de sânge. Recită şi ai în vedere că Domnul este foarte generos şi a învăţat prin scrieri, a învăţat pe om prin scrieri lucruri care nu erau cunoscute(Sura 96:1-5).
Experienţa aceasta l-a lăsat pe Mahomed foarte încurcat şi nedumerit. Să fie mesajul acesta de la Allah, dumnezeul pe care arabii îl credeau dumnezeul suprem? Până acum arabii nu avuseseră nici un profet. Mahomed a împărtăşit experienţa sa cu soţia sa care l-a convins că el este alesul lui Allah de a fi profet, un apostol (rasoul) al poporului. Dealungul lunilor şi anilor în care a primit revelaţiile, Mahomed a fost foarte deprimat, gata să se sinucidă nu o dată. Revelaţiile le primea pe diferite căi: ba vedea un înger, ba auzea o voce, ba avea un vis. După primirea fiecărei revelaţii Mahomed cădea la pământ în convulsii şi făcea spume la gură. Mesajele le primea în limba arabă, dar Mahomed era fără educaţie, de aceea mesajele au fost scrise mai târziu de discipoli ai lui după discursurile sale. Lipsa de educaţia a lui Mahomed este folosită de musulmani ca un argument în favoarea originii divine a cărţii, deoarece un om ca Mahomed nu ar fi putut inventa un astfel de mesaj.
Curând după aceea, Mahomed a început să predice poporului că Allah este singurul Dumnezeu, că el este profetul lui Allah, şi că oamenii trebuie să lepede alte zeităţi şi să se închine numai lui Allah. Primii urmaşi ai săi au fost cei din propria sa familie: soţia sa, fiul lor adoptat (Zaid) şi un văr, Ali. Mişcării i s-au mai adăugat circa o sută de oameni de origine umilă puţin mai târziu. Gruparea a fost persecutată de către nobilimea din Mecca care nu voia să abandoneze zeităţile Ka'abei, dar din cauza protecţiei unchiului Abu Talib, nu i-au putut face nimic lui Mahomed.
Unchiul cât şi soţia lui Mahomed au murit în anul 620. Mahomed s-a căsătorit cu văduva unui fost urmaş de-al său, precum şi cu fetiţa de 7 ani Aisha, fiica prietenului său Abu Bakr. Neavând nici un progres real cu religia sa aici în Mecca, Mahomed s-a hotărât să se mute la 280 de mile în nordul Meccăi în oraşul Iatrib (mai târziu va deveni Medina, sau cetatea profetului). Migraţia aceata se numeşte în arabă Hijra şi a început la 24 septembrie, 622. Calendarul musulman începe cu această dată. De prin anul al doilea în Median viaţa a început să fie grea din cauza lipsurilor materiale. Atunci profetul a primit o nouă revelaţie: O profetule, luptă-te din răsputeri cu necredincioşii şi fii ferm împotriva lor! (Sura 9:73). Cu această aprobare divină, Mahomed a început să atace caravanele duşmanilor săi. Primul atac a adus victoria şi încurajat de aceasta, Mahomed a atacat o caravană mai mare. Cu numai 350 de oameni înarmaţi a biruit o apărare de peste 1000 de inamici (veniţi din Mecca). Biruinţa aceasta i-a întărit convingerea că Allah este cu el şi că lupta aceasta este calea lui Allah. Prăzile se împărţeau egal între oamenii lui Mahomed, după ce profetul reţinea 1/5 din toată prada.
La împotrivirea unor evrei, care nu concepeau că Mahomed este profetul lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei au fost atacate, şi au fost masacraţi 1000 de bărbaţi din tribul Banu ~uraiza. Femeile şi copii au fost vânduţi ca robi şi prăzile au fost împărţite între mahomedani.
In anul 628 între reprezentanţii tribului ~uraish din Mecca şi Mahomed s-a semnat un armistiţiu de 10 ani prin care se cădea de acord ca să nu se mai lupte între ei. Acordul stipula că Mahomed şi credincioşii lui puteau să viziteze Mecca şi să se închine acolo. La doi ani după semnarea acordului, însoţit de o armată de zece mii de oameni, Mahomed atacă Mecca şi ia oraşul sub stăpânire. Idolii din Ka'aba sunt distruşi şi câţiva oameni sunt executaţi. De-acum, Mahomed devine liderul nedisputat al Arabiei şi Mecca devine capitala noii religii. Una dintre revelaţiile precedente care spunea că nu trebuie să fie nimeni forţat la noua religie (Sura 2:256) a fost modificată printr-o (convenabilă) revelaţie ulterioară care spunea că cei ce se închină altor dumnezei trebuie omorâţi (Sura 9:5); celelalte triburi din Arabia nu au avut de ales decât între două alternative: să moară sau să se convertească. Si s-au convertit. Peste trei secole, Islamul devine o religie ce se extinde peste trei continente, un imperiu ce absoarbe diferite civilizaţii şi culturi. La anul 632 (al zecelea an de la Hijra) profetul moare; nelăsând nici un conducător, apare prima diviziune majoră în religia musulmană, din care rezultă două secte mai mari: Siiţii şi Sunniţii.
Califii , urmaşii lui Mahomed, conduc oraşe şi asigură dominaţia şi expansiunea Islamului atât în Arabia cât şi în alte părţi ale lumii. Califii sunt mai mult figuri politice decât religioase. Primul calif, Abu Bakr uneşte sub conducerea sa toate triburile arabe împrăştiate la moartea prematură a profetului. Sub Omar, al doilea calif (634-644) începe o expansiune fenomenală ce va dura 100 de ani. Oştirile Persiei şi ale Bizanţului sunt înfânte. Armatele musulmane cuceresc Irakul şi Iranul zilelor noastre, Bukhara şi Samarkandul, apoi ajung în Punjab. Cuceresc aproape tot teritoriul vechiului Imperiu Roman (cu excepţia Anatoliei). Cuceresc Siria (Damasc era capitala Dinastiei Umayyad, 661-750), Egiptul, trec prin Africa de nord în Europa unde cuceresc mare parte din Spania. La anul 732 la bătălia de la Tours (Franţa) armatele lui Charles Martel opresc expansiunea musulmană.
După asisanarea celui de-al treilea calif, Othman (656), tensiunea din sânul comunităţii musulmane creşte şi astfel erupe războiul civil. iiţii, discipoli ai celui de-al patrulea calif (Ali, verişor şi ginere al lui Mahomed) se opun cu putere tribului Umayyad (din care a fost cel de-al treilea calif). Ali este asasinat în 661 şi lupta continuă între urmaşii Ummayazilor şi între Kharijiţi (discipoli ai lui Ali). In 680, Yazid fiul califului Mu'awijah din Dinastia Umayyad îl masacrează pe Hussein, fiul lui Ali şi întreaga sa familie. iiţii sărbătoresc evenimentul acesta în fiecare an în timpul sărbătorii lor din luna Moharram.
După declinul Dinastiei Umayyad (750), o nouă dinastie urmează la conducerea lumii musulmane: Dinastia Abbasidă (750-1258). Bagdadul este capitala acestor califi şi prin intermediul lor Islamul cunoaşte o nouă dimensiune politico-religioasă. Bogăţia Islamului creşte considerabil, imperiul lor experimentează o renaştere în domeniile artelor, educaţiei, ştiinţei, comerţului şi al legilor. Este perioada de apogeu a Islamului, deşi către sfârşitul secolului al zece-lea, califii îşi pierd puterea şi Imperiul este împărţit în zone de influenţă a unor guvernatori locali şi generali de război. Faptul acesta este urmat şi de împărţirea vederilor politice şi religioase.
Mongolii cuceresc Bagdadul la 1258; dar cei cuceriţi îşi convertesc cuceritorii (mongoli şi tătari) şi astfel Islamul renaşte din nou. Intre secolele al 15-lea şi al 18-lea Islamul cunoaşte expansiunea în nou zone geografice ale lumii. Trei Imperii ajută la expansiunea Islamului: Imperiul Mughal în India, Safavieh în Iran şi Otoman în Turcia. +n timpul acestor imperii Islamul se întinde în noi teritorii din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia Centrală. Cel mai agresiv dintre aceste imperii a fost cel Otoman (istoria noastră a românilor este plină de eroismul domnitorilor din sudul şi estul ţării care au ţinut piept expansiunii otomane prin România către, în ultimă instanţă, întreaga Europă. Otomanii au fost cei ce au atacat şi au contribuit la prăbuşirea imperiului Bizantin. La 1453, Constantinopolul, capitala Bizanţului cade după un îndelungat asediu şi devine Istambul, capitala Imperiului Otoman. Sub Suleiman cel Mare (1520-1566) Imperiul Otoman cucereşte Balcanii (cu excepţia Muntenegrului şi a unei porţiuni din coasta Dalmaţiei). Ajunge până în Ungaria, Marea Neagră, Armenia, Georgia, Valea Eufratului, Siria, Palestina, Egipt, Maroc. Expansiunea spre Vest se opreşte la porţile Vienei (1529) dar se întinde către Arabia şi Irak. Majoritatea dintre locurile noi cucerite de musulmani au fost convertite de la creştinism la islam şi de cele mai multe ori cu forţa. Dacă părinţii refuzau să se convertească, erau ucişi în faţa copiilor, copii erau luaţi robi şi umpleau haremurile cuceritorilor (fetele) sau rândurile armatelor musulmane (băieţii). Bisericile au fost transformate în moschee.
Imperiul Sfavieh cade în secolul al 18-lea, Imperiul Mughal în al 19-lea. Otomanii rămân puternici pe parcursul a 150 de ani. Viena rezistă unui nou atac la anul 1683. Otomanii sufere până la 1699 mai multe înfrângeri din partea Sfintei ALianţe (Austria, Polonia, Veneţia şi Rusia). Grecia cucereşte independenţa la 1829, Algeria este ocupată de francezi la 1830. Imperiul Otoman este abolit la 1922 şi se naşte Republica Turcia.
Statele musulmane sunt colonizate de europeni în secolele al 18-lea şi al 19-lea. Pe la 1900 erau numai câteva state musulmane ne-dominate de Occident. Britanicii şi francezii au preluat controlul unai mari părţi din lumea dominată de Islam. Cu toate acestea, coloniile trăiesc puţin şi înainte de al doilea război mondial fostele colonii îşi recâştigaseră independenţa. După război, mare parte din statele acestea se alătură Naţiunilor Unite.
(va urma).
Iudaismul, Creştinismul şi Islamul împărtăşesc câteva trăsături comune, care nu se regăsesc în religiile Orientului, în Hinduism, Budism, Confucianism sau Taoism. Să încercăm să delimităm câteva dintre aceste asemănări.
A. Ele sunt religii istorice. Fiecare dintre ele are pretenţia că Dumnezeu a acţionat în mod decisiv în istoria omenirii. Desigur că felul de acţionare al lui Dumnezeu diferă la cele trei religii. In Iudaism, Dumnezeu a intervenit pe vremea când evreii erau robi în Egipt şi când prin Moise Domnul a spus lui Faraon să lase pe poporul Său să plece. In Creştinism, intervenţia majoră a lui Dumnezeu a fost cu ocazia încarnării Fiului Său, Domnul Isus Christos. In Islam, intervenţia majoră a lui Dumnezeu în istorie a fost prin profetul Mahomed, care a trăit între anii 570-632.
Islamul incorporează parţial iudaismul şi creştinismul (cel puţin teoretic). Ei consideră că Moise a fost un profet al lui Dumnezeu; prin Moise a dat Dumnezeu Legea. Isus a fost şi el un profet, un prieten al lui Dumnezeu. Când Isus a promis că va trimite un alt Mângăietor, deşi noi ne gândim la Duhul Sfânt, Isus s-a gândit la Mahomed.
B. Toate cele trei religii sunt textuale - adică scripturale. Au cărţi sfinte, cu alte cuvinte. In Iudaism este Tora sau Legea. In Creştinism este Biblia. Islamul are Coranul. Acum există mari diferenţe între felul în care operează cărţile sfinte în fiecare dintre aceste religii. Coranul, cred musulmanii, a fost dat lui Mahomed de către îngerul Gabriel pe parcursul a mai multor ani, şi a fost dat în limba arabă. Astfel cartea este o transcriere directă (copie) a unei cărţi din ceruri, deci este o carte divină. Dintr-un anumit punct de vedere, musulmanii privesc Coranul asemănător felului în care creştinii privesc pe Domnul Isus Christos: adică, imaginea expresă a lui Dumnezeu, Cuvântul (LOGOS) al lui Dumnezeu. Implicaţia este şi aceea că în Islam se crede că nu poate exista o traducere a Coranului. Adică, orice traducere va fi inexactă şi nu va exprima exact cele spuse, deci traducerile existente nu au autoritate.
Nu-i vorbă că şi unii dintre creştini au păreri asemănătoare despre Biblie. Grecii Ortodocşi consideră că numai Septuaginta, versiunea grecească a Bibliei este cea adevărată. Catolicii au crezut mulţi ani că numai Biblia în limba Latină este bună şi doar slujbele în acea limbă au efect, sunt veritabile. Unii evanghelici Americani cred că numai versiunea King James este valabilă. Dar în principiu, creştinii cred că Biblia poate (şi chiar trebuie) să fie tradusă în orice limbă de pe faţa pământului, deoarece mesajul ei poate (şi trebuie) să pătrundă şi să transforme orice cultură şi civilizaţie. Deşi revelaţia scripturilor a fost dată unor vorbitori de limbă ebraică, aramaică şi greacă, ea poate fi tradusă şi adevărul ei poate fi transmis în orice limbă.
C. Toate cele trei religii sunt teologice. Ele duc undeva, au un scop, o ţintă. Viaţa nu este doar un ciclu de reîncarnări, nu este doar o rutină a ceea ce a fost acum câteva secole. Istoria are un început, Dumnezeu a intervenit în istorie într-un anume fel, şi istoria se îndreaptă către un final care va constitui punctul culminant când Dumnezeu va aduce istoria la un sfârşit.
Consideraţii Istorice.
Mahomed (numele lui înseamnă lăudat) s-a născut la anul 570 în Mecca, în Arabia. Tatăl lui s-a numit Abdulah (robul lui Allah) şi mama sa se numea Amina. Tatăl a murit înainte de naşterea lui Mahomed, mama când băiatul avea 6 ani. Astfel, Mahomed a ajuns în grija bunicului Abdul Mottaleb care murind şi el la scurtă vreme, l-a lăsat pe copilul Mohamed în grija unchiului său, Abu Talib. Familia lui Mahomed făcea parte dintr-un puternic trib arab, numit ~uraish. La vârsta de 25 de ani Mahomed s-a căsătorit cu o văduvă bogată în vârstă de 40 de ani pe nume Kadisha. Cei doi au locuit în Mecca şi prin intermediul soţiei sale Mahomed a fost introdus în înalta societate a Meccăi, unde a cunoscut situaţia politică şi religioasă a ţării sale.
Oamenii din Arabia se închinau la diferite zeităţi. Mecca era un oraş de pelerinaj unde exista o clădire cubică (Ka'aba) cunoscută sub numele de 'casa lui Allah'; tradiţia spunea că Avraam a fost cel ce a zidit clădirea împreună cu fiul său Ismael. +n mijlocul clădirii era plasată 'piatra neagră', un meteorit pe care pelerinii îl sărutau după ce înconjurau clădirea de 7 ori. Mahomed a adoptat practica pelerinajului la Mecca, la Ka'aba şi sărutarea 'pietrei negre'. De asemenea clădirea era plină de imaginile şi reprezentărilor mai multor zeităţi.
Mahomed obişnuia să se retragă pentru meditaţie într-o peşteră din muntele Hira, aşezat la circa trei mile la nord de Mecca. Pe la anul 610, când Mahomed era în vârstă de 40 de ani, cu ocazia uneia dintre meditaţiile sale a avut o viziune: i s-a arătat un înger (pe care Mahomed l-a identificat ca fiind arhanghelul Gabriel). Ingerul i-a poruncit să-şi deschidă gura şi să înceapă să recite. La întrebarea că ce să recite, Gabriel i-a spus: Recită, în numele Domnului care a creiat, care a creiat pe om din haine de sânge. Recită şi ai în vedere că Domnul este foarte generos şi a învăţat prin scrieri, a învăţat pe om prin scrieri lucruri care nu erau cunoscute(Sura 96:1-5).
Experienţa aceasta l-a lăsat pe Mahomed foarte încurcat şi nedumerit. Să fie mesajul acesta de la Allah, dumnezeul pe care arabii îl credeau dumnezeul suprem? Până acum arabii nu avuseseră nici un profet. Mahomed a împărtăşit experienţa sa cu soţia sa care l-a convins că el este alesul lui Allah de a fi profet, un apostol (rasoul) al poporului. Dealungul lunilor şi anilor în care a primit revelaţiile, Mahomed a fost foarte deprimat, gata să se sinucidă nu o dată. Revelaţiile le primea pe diferite căi: ba vedea un înger, ba auzea o voce, ba avea un vis. După primirea fiecărei revelaţii Mahomed cădea la pământ în convulsii şi făcea spume la gură. Mesajele le primea în limba arabă, dar Mahomed era fără educaţie, de aceea mesajele au fost scrise mai târziu de discipoli ai lui după discursurile sale. Lipsa de educaţia a lui Mahomed este folosită de musulmani ca un argument în favoarea originii divine a cărţii, deoarece un om ca Mahomed nu ar fi putut inventa un astfel de mesaj.
Curând după aceea, Mahomed a început să predice poporului că Allah este singurul Dumnezeu, că el este profetul lui Allah, şi că oamenii trebuie să lepede alte zeităţi şi să se închine numai lui Allah. Primii urmaşi ai săi au fost cei din propria sa familie: soţia sa, fiul lor adoptat (Zaid) şi un văr, Ali. Mişcării i s-au mai adăugat circa o sută de oameni de origine umilă puţin mai târziu. Gruparea a fost persecutată de către nobilimea din Mecca care nu voia să abandoneze zeităţile Ka'abei, dar din cauza protecţiei unchiului Abu Talib, nu i-au putut face nimic lui Mahomed.
Unchiul cât şi soţia lui Mahomed au murit în anul 620. Mahomed s-a căsătorit cu văduva unui fost urmaş de-al său, precum şi cu fetiţa de 7 ani Aisha, fiica prietenului său Abu Bakr. Neavând nici un progres real cu religia sa aici în Mecca, Mahomed s-a hotărât să se mute la 280 de mile în nordul Meccăi în oraşul Iatrib (mai târziu va deveni Medina, sau cetatea profetului). Migraţia aceata se numeşte în arabă Hijra şi a început la 24 septembrie, 622. Calendarul musulman începe cu această dată. De prin anul al doilea în Median viaţa a început să fie grea din cauza lipsurilor materiale. Atunci profetul a primit o nouă revelaţie: O profetule, luptă-te din răsputeri cu necredincioşii şi fii ferm împotriva lor! (Sura 9:73). Cu această aprobare divină, Mahomed a început să atace caravanele duşmanilor săi. Primul atac a adus victoria şi încurajat de aceasta, Mahomed a atacat o caravană mai mare. Cu numai 350 de oameni înarmaţi a biruit o apărare de peste 1000 de inamici (veniţi din Mecca). Biruinţa aceasta i-a întărit convingerea că Allah este cu el şi că lupta aceasta este calea lui Allah. Prăzile se împărţeau egal între oamenii lui Mahomed, după ce profetul reţinea 1/5 din toată prada.
La împotrivirea unor evrei, care nu concepeau că Mahomed este profetul lui Dumnezeu, câteva triburi de evrei au fost atacate, şi au fost masacraţi 1000 de bărbaţi din tribul Banu ~uraiza. Femeile şi copii au fost vânduţi ca robi şi prăzile au fost împărţite între mahomedani.
In anul 628 între reprezentanţii tribului ~uraish din Mecca şi Mahomed s-a semnat un armistiţiu de 10 ani prin care se cădea de acord ca să nu se mai lupte între ei. Acordul stipula că Mahomed şi credincioşii lui puteau să viziteze Mecca şi să se închine acolo. La doi ani după semnarea acordului, însoţit de o armată de zece mii de oameni, Mahomed atacă Mecca şi ia oraşul sub stăpânire. Idolii din Ka'aba sunt distruşi şi câţiva oameni sunt executaţi. De-acum, Mahomed devine liderul nedisputat al Arabiei şi Mecca devine capitala noii religii. Una dintre revelaţiile precedente care spunea că nu trebuie să fie nimeni forţat la noua religie (Sura 2:256) a fost modificată printr-o (convenabilă) revelaţie ulterioară care spunea că cei ce se închină altor dumnezei trebuie omorâţi (Sura 9:5); celelalte triburi din Arabia nu au avut de ales decât între două alternative: să moară sau să se convertească. Si s-au convertit. Peste trei secole, Islamul devine o religie ce se extinde peste trei continente, un imperiu ce absoarbe diferite civilizaţii şi culturi. La anul 632 (al zecelea an de la Hijra) profetul moare; nelăsând nici un conducător, apare prima diviziune majoră în religia musulmană, din care rezultă două secte mai mari: Siiţii şi Sunniţii.
Califii , urmaşii lui Mahomed, conduc oraşe şi asigură dominaţia şi expansiunea Islamului atât în Arabia cât şi în alte părţi ale lumii. Califii sunt mai mult figuri politice decât religioase. Primul calif, Abu Bakr uneşte sub conducerea sa toate triburile arabe împrăştiate la moartea prematură a profetului. Sub Omar, al doilea calif (634-644) începe o expansiune fenomenală ce va dura 100 de ani. Oştirile Persiei şi ale Bizanţului sunt înfânte. Armatele musulmane cuceresc Irakul şi Iranul zilelor noastre, Bukhara şi Samarkandul, apoi ajung în Punjab. Cuceresc aproape tot teritoriul vechiului Imperiu Roman (cu excepţia Anatoliei). Cuceresc Siria (Damasc era capitala Dinastiei Umayyad, 661-750), Egiptul, trec prin Africa de nord în Europa unde cuceresc mare parte din Spania. La anul 732 la bătălia de la Tours (Franţa) armatele lui Charles Martel opresc expansiunea musulmană.
După asisanarea celui de-al treilea calif, Othman (656), tensiunea din sânul comunităţii musulmane creşte şi astfel erupe războiul civil. iiţii, discipoli ai celui de-al patrulea calif (Ali, verişor şi ginere al lui Mahomed) se opun cu putere tribului Umayyad (din care a fost cel de-al treilea calif). Ali este asasinat în 661 şi lupta continuă între urmaşii Ummayazilor şi între Kharijiţi (discipoli ai lui Ali). In 680, Yazid fiul califului Mu'awijah din Dinastia Umayyad îl masacrează pe Hussein, fiul lui Ali şi întreaga sa familie. iiţii sărbătoresc evenimentul acesta în fiecare an în timpul sărbătorii lor din luna Moharram.
După declinul Dinastiei Umayyad (750), o nouă dinastie urmează la conducerea lumii musulmane: Dinastia Abbasidă (750-1258). Bagdadul este capitala acestor califi şi prin intermediul lor Islamul cunoaşte o nouă dimensiune politico-religioasă. Bogăţia Islamului creşte considerabil, imperiul lor experimentează o renaştere în domeniile artelor, educaţiei, ştiinţei, comerţului şi al legilor. Este perioada de apogeu a Islamului, deşi către sfârşitul secolului al zece-lea, califii îşi pierd puterea şi Imperiul este împărţit în zone de influenţă a unor guvernatori locali şi generali de război. Faptul acesta este urmat şi de împărţirea vederilor politice şi religioase.
Mongolii cuceresc Bagdadul la 1258; dar cei cuceriţi îşi convertesc cuceritorii (mongoli şi tătari) şi astfel Islamul renaşte din nou. Intre secolele al 15-lea şi al 18-lea Islamul cunoaşte expansiunea în nou zone geografice ale lumii. Trei Imperii ajută la expansiunea Islamului: Imperiul Mughal în India, Safavieh în Iran şi Otoman în Turcia. +n timpul acestor imperii Islamul se întinde în noi teritorii din Africa de Nord, Orientul Mijlociu, Turcia şi Asia Centrală. Cel mai agresiv dintre aceste imperii a fost cel Otoman (istoria noastră a românilor este plină de eroismul domnitorilor din sudul şi estul ţării care au ţinut piept expansiunii otomane prin România către, în ultimă instanţă, întreaga Europă. Otomanii au fost cei ce au atacat şi au contribuit la prăbuşirea imperiului Bizantin. La 1453, Constantinopolul, capitala Bizanţului cade după un îndelungat asediu şi devine Istambul, capitala Imperiului Otoman. Sub Suleiman cel Mare (1520-1566) Imperiul Otoman cucereşte Balcanii (cu excepţia Muntenegrului şi a unei porţiuni din coasta Dalmaţiei). Ajunge până în Ungaria, Marea Neagră, Armenia, Georgia, Valea Eufratului, Siria, Palestina, Egipt, Maroc. Expansiunea spre Vest se opreşte la porţile Vienei (1529) dar se întinde către Arabia şi Irak. Majoritatea dintre locurile noi cucerite de musulmani au fost convertite de la creştinism la islam şi de cele mai multe ori cu forţa. Dacă părinţii refuzau să se convertească, erau ucişi în faţa copiilor, copii erau luaţi robi şi umpleau haremurile cuceritorilor (fetele) sau rândurile armatelor musulmane (băieţii). Bisericile au fost transformate în moschee.
Imperiul Sfavieh cade în secolul al 18-lea, Imperiul Mughal în al 19-lea. Otomanii rămân puternici pe parcursul a 150 de ani. Viena rezistă unui nou atac la anul 1683. Otomanii sufere până la 1699 mai multe înfrângeri din partea Sfintei ALianţe (Austria, Polonia, Veneţia şi Rusia). Grecia cucereşte independenţa la 1829, Algeria este ocupată de francezi la 1830. Imperiul Otoman este abolit la 1922 şi se naşte Republica Turcia.
Statele musulmane sunt colonizate de europeni în secolele al 18-lea şi al 19-lea. Pe la 1900 erau numai câteva state musulmane ne-dominate de Occident. Britanicii şi francezii au preluat controlul unai mari părţi din lumea dominată de Islam. Cu toate acestea, coloniile trăiesc puţin şi înainte de al doilea război mondial fostele colonii îşi recâştigaseră independenţa. După război, mare parte din statele acestea se alătură Naţiunilor Unite.
(va urma).
Monday, March 5, 2007
Despre Islam - partea 1-a
Întrebare: ce ne poţi spune despre Islam?
Răspuns: Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au aruncat lumea întreagă, şi cu atât mai mult, poporul american într-o stare de criză. Este aproape imposibil de priceput cum de un eveniment relativ neînsemnat, în comparaţie cu măreţia acestei ţări, a aruncat pentru o clipă totul într-o stare de haos. Desigur, au murit mii de oameni şi noi am fost paralizaţi psihic în faţa televizoarelor, privind desfăşurarea 'live' a unui atac terorist fără precedent împotriva libertăţii, atac ce a dus nu numai la prăbuşirea celor doi zgârie-nori ai World Trade Center ci implicit şi prăbuşirea parţială a unei economii, a unor certitudini, a unei siguranţe cu privire la lumea viitorului.
Confruntaţi cu un duşman până acum bănuit de unii (care au avertizat dar care au fost consideraţi 'guri rele' şi 'hiper-sensibili' şi ca atare au rămas nebăgaţi în seamă), dar necunoscut de marea majoritate a americanilor, o mare parte a intelectualităţii a purces la cercetarea motivaţiei, religiei, forţelor ce au stat în spatele celor ce au efectuat atacul. Nu puţini dintre cei menţinaţi adineaori au purces la cercetarea religiei Islamului.
Intrebările la care vrem să găsim răspunsul sunt de genul: de ce un grup de oameni consideraţi 'religioşi' ar ataca în felul acesta mârşav un grup de oameni inocenţi? Care este motivaţia lor? Să fie oare vorba de ură? Si dacă este ură, ce anume a provocat-o? De ce ura împotriva guvernului american şi în ultimă instanţă, împotriva americanilor de rând?
Am auzit că atacanţii au fost musulmani: ce vrea religia lor? In ce cred musulmanii? In ce direcţie se îndreaptă? Ce se cere de la credincioşii musulmani? Si de ce unii dintre musulmani sunt mai violenţi decât alţii?
Putem începe deci prin a răspunde la ceea ce ştim despre Islam. De fapt 'ISLAM" este numele corect al religiei întemeiate de profetul musulman Mahomed, care a pretins că însuşi îngerul Gabriel i s-a arătat pentru a-i revela din partea lui Allah (Allah este numele arab pentru 'dumnezeu') această nouă religie. Numele de 'islam' provine de la un verb arab care înseamnă a se supune (în cazul religiei acesteia, desigur că a se supune voiei lui Allah). Musulman se referă la un practicant al religiei islamului.
Cartea de bază a Islamului este Sfântul Coran. Musulmanii cred că acesta este adevăratul Cuvânt a lui Dumnezeu şi cred atât de orbeşte lucrul acesta, încât au devenit deosebit de sensibili la orice conversaţie critică sau cercetătoare asupra Coranului; faptul acesta face dificilă abordarea unui dialog deschis cu ei.
Religia aceasta îşi are începutul pe la anul 610 d.Hr., an în care profetul Mahomed a început să fie vizitat de îngerul Gabriel care i-a adus revelaţia noii religii. Fiind un om fără educaţie şi care nu ştia să scrie, Mahomed a memorizat revelaţia care mai târziu a fost dictată discipolilor săi care au scris-o. Revelaţiile acestea au continuat până la moartea profetului Mahomed şi el susţinea că poate face distincţie între revelaţia primită şi propriile sale idei sau gânduri. Despre personalitatea lui Mahomed, cartea The World Religions aminteşte că profetul era predispus la religiozitate. Postea adesea, se retrăgea pentru meditaţie şi avea visuri revelatoare. Era generos, hotărât şi genial. Era un judecător viclean şi un conducător înăscut. Putea totuşi fi crud, răzbunător şi recurgea chiar şi la asasinat dacă era cazul. Era deosebit de senzual. Cu toate cele de mai sus, la moartea sa Mahomed a neglijat importanţa numirii unui succesor, fapt ce a dus la prima schismă a religiei când adepţii sau împărţit în două: gruparea mai redusă a şiiţilor şi mai numeroasă a sunniţilor.(J.N.D. Anderson, The World Religions, Grand Rapids: Eerdmans, 1966, pag. 54, 60).
Pornind deci acum 1400 de ani, Islamul a ajuns să fie une dintre religiile majore a lumii noastre: un miliard de oameni sunt musulmani, adică unul din şase! In Statele Unite sunt mai numeroşi decât Presbiterienii, Luteranii şi Episcopalienii la un loc. Aici exită 6 milioane de musulmani. Denominaţia creştină cu cei mai mulţi membri este cea a Southern Baptists. Ea numără 15 milioane de membri; musulmanii americani sunt deci jumătate cât Baptiştii Southern. Este una dintre religiile monoteiste, alături de Iudaism şi de Creştinism. Se găseşte în multe ţări şi culturi, domină scena politico-economică şi culturală a multor popoare şi putem spune că a ajuns să cucerească adepţi până în colţurile cele mai îndepărtate a pământului. Am auzit un pertinent comentariu ce căuta să facă deosebirea între aceste trei religii monoteiste amintite adineaori (regret că nu am reţinut numele comentatorului pentru a-l credita pentru gândul său); el spunea că Iudaismul este politic dar nu este misionar. Creştinismul nu este politic, dar este misionar. Islamul este şi politic, şi misionar. Musulmanul crede că religia sa trebuie să fie unica religie a lumii, pentru că este unica religie reală revelată de Allah profetului Mohamed.
Cu toată aparenţa de monolit a religiei acesteia, trebuie să apreciem totuşi că Islamul celor din China nu este la fel cu al negrilor din Africa, cu al arabilor sau cu al negrilor din America. Musulmanii se deosebesc unii de alţii prin credinţe, practici şi comportament. Ceea ce îi uneşte este credinţa în Allah şi în profetul său, Mahomed. Mai ales acum după evenimentele de la 11 Septembrie a.c. ni se pare multora că musulmanii sunt oameni violenţi, ostili, opuşi culturii şi civilizaţiei. Trebuie să precizez aici că am o mulţime de colegi arabi şi sunt cu toţii musulmani. I-am cunoscut ca oameni paşnici, iubitori şi ospitalieri. Apropo de precizarea anterioară, sunt mulţi oameni care asociază termenul de 'musulman' cu cel de 'arab'. Dar arabii sunt numai una dintre cele cinci familii majore de musulmani din lume.
Religia Islamului este destul de complexă şi complicată, în special pentru mintea occidentalului. Unii chiar au considerat ideologia Islamului obtuză, obscură şi iraţională. Invăţăturile Islamului sunt bazate pe cultura arabă a secolului al 7-lea, incorporează materiale existente în cultura şi civilizaţia arabă dinainte de Mahomed, şi conţin o ideologie împotriva oprimării şi o religie care impune prin forţă politică, socială sau armată (dacă este cazul) învăţături şi legi morale. Să nu uităm că Mahomed a fost un războinic şi om al vărsării de sânge (cu totul deosebit de Isus Christos sau Moise de exemplu, care au fost remarcaţi pentru blândeţea şi păşnicia lor, şi chiar deosebit de orice alt întemeietor de religie sau sistem moral, cum ar fi Budha, Confucius, etc). Islamul doreşte să stabiliească pe pământ o teocraţie, cu Allah la conducerea unei societăţi în care nu este nici o separare între religie şi stat. Cetăţenii acestei societăţi ar fi cu totul supuşi lui Allah ( a fi musulman după cum am arătat adineaori, înseamnă a fi supus lui Allah; mulţi musulmani se declară a fi Abd-Allah, adică 'robii lui Allah').
Teocraţia aceasta este aplicată prin conducătorii religios-politici, priviţi adesea ca nişte trimişi speciali ai lui Allah (Ayatolahul Khomeini a fost adesea supranumit de către musulmani ca fiind 'semnul lui Allah'). Si pentru că am amintit de Khomeini şi revoluţia sa din Iran, putem aici să amintim şi de talibanii Afganistanului, pentru că aceste două exemple ne vor arăta ceva deosebit de real şi de înspăimântător în acelaşi timp despre Islam: când acesta cucereşte o familie, un cămin, o societate, un popor, atunci controlează totul. Intreaga viaţă devine supusă legilor Coranului. Rolul Creştinismului în Occident este deosebit: acesta poate influenţa legislaţia, de exemplu, dar nu poate impune legi morale obligatorii cetăţenilor ţării în care există. In ţările musulmane, viaţa este controlată de legile Islamului. A te opune lor este se pedepseşte cu cruzime şi asprime.
(va urma).
Răspuns: Evenimentele de la 11 Septembrie 2001 au aruncat lumea întreagă, şi cu atât mai mult, poporul american într-o stare de criză. Este aproape imposibil de priceput cum de un eveniment relativ neînsemnat, în comparaţie cu măreţia acestei ţări, a aruncat pentru o clipă totul într-o stare de haos. Desigur, au murit mii de oameni şi noi am fost paralizaţi psihic în faţa televizoarelor, privind desfăşurarea 'live' a unui atac terorist fără precedent împotriva libertăţii, atac ce a dus nu numai la prăbuşirea celor doi zgârie-nori ai World Trade Center ci implicit şi prăbuşirea parţială a unei economii, a unor certitudini, a unei siguranţe cu privire la lumea viitorului.
Confruntaţi cu un duşman până acum bănuit de unii (care au avertizat dar care au fost consideraţi 'guri rele' şi 'hiper-sensibili' şi ca atare au rămas nebăgaţi în seamă), dar necunoscut de marea majoritate a americanilor, o mare parte a intelectualităţii a purces la cercetarea motivaţiei, religiei, forţelor ce au stat în spatele celor ce au efectuat atacul. Nu puţini dintre cei menţinaţi adineaori au purces la cercetarea religiei Islamului.
Intrebările la care vrem să găsim răspunsul sunt de genul: de ce un grup de oameni consideraţi 'religioşi' ar ataca în felul acesta mârşav un grup de oameni inocenţi? Care este motivaţia lor? Să fie oare vorba de ură? Si dacă este ură, ce anume a provocat-o? De ce ura împotriva guvernului american şi în ultimă instanţă, împotriva americanilor de rând?
Am auzit că atacanţii au fost musulmani: ce vrea religia lor? In ce cred musulmanii? In ce direcţie se îndreaptă? Ce se cere de la credincioşii musulmani? Si de ce unii dintre musulmani sunt mai violenţi decât alţii?
Putem începe deci prin a răspunde la ceea ce ştim despre Islam. De fapt 'ISLAM" este numele corect al religiei întemeiate de profetul musulman Mahomed, care a pretins că însuşi îngerul Gabriel i s-a arătat pentru a-i revela din partea lui Allah (Allah este numele arab pentru 'dumnezeu') această nouă religie. Numele de 'islam' provine de la un verb arab care înseamnă a se supune (în cazul religiei acesteia, desigur că a se supune voiei lui Allah). Musulman se referă la un practicant al religiei islamului.
Cartea de bază a Islamului este Sfântul Coran. Musulmanii cred că acesta este adevăratul Cuvânt a lui Dumnezeu şi cred atât de orbeşte lucrul acesta, încât au devenit deosebit de sensibili la orice conversaţie critică sau cercetătoare asupra Coranului; faptul acesta face dificilă abordarea unui dialog deschis cu ei.
Religia aceasta îşi are începutul pe la anul 610 d.Hr., an în care profetul Mahomed a început să fie vizitat de îngerul Gabriel care i-a adus revelaţia noii religii. Fiind un om fără educaţie şi care nu ştia să scrie, Mahomed a memorizat revelaţia care mai târziu a fost dictată discipolilor săi care au scris-o. Revelaţiile acestea au continuat până la moartea profetului Mahomed şi el susţinea că poate face distincţie între revelaţia primită şi propriile sale idei sau gânduri. Despre personalitatea lui Mahomed, cartea The World Religions aminteşte că profetul era predispus la religiozitate. Postea adesea, se retrăgea pentru meditaţie şi avea visuri revelatoare. Era generos, hotărât şi genial. Era un judecător viclean şi un conducător înăscut. Putea totuşi fi crud, răzbunător şi recurgea chiar şi la asasinat dacă era cazul. Era deosebit de senzual. Cu toate cele de mai sus, la moartea sa Mahomed a neglijat importanţa numirii unui succesor, fapt ce a dus la prima schismă a religiei când adepţii sau împărţit în două: gruparea mai redusă a şiiţilor şi mai numeroasă a sunniţilor.(J.N.D. Anderson, The World Religions, Grand Rapids: Eerdmans, 1966, pag. 54, 60).
Pornind deci acum 1400 de ani, Islamul a ajuns să fie une dintre religiile majore a lumii noastre: un miliard de oameni sunt musulmani, adică unul din şase! In Statele Unite sunt mai numeroşi decât Presbiterienii, Luteranii şi Episcopalienii la un loc. Aici exită 6 milioane de musulmani. Denominaţia creştină cu cei mai mulţi membri este cea a Southern Baptists. Ea numără 15 milioane de membri; musulmanii americani sunt deci jumătate cât Baptiştii Southern. Este una dintre religiile monoteiste, alături de Iudaism şi de Creştinism. Se găseşte în multe ţări şi culturi, domină scena politico-economică şi culturală a multor popoare şi putem spune că a ajuns să cucerească adepţi până în colţurile cele mai îndepărtate a pământului. Am auzit un pertinent comentariu ce căuta să facă deosebirea între aceste trei religii monoteiste amintite adineaori (regret că nu am reţinut numele comentatorului pentru a-l credita pentru gândul său); el spunea că Iudaismul este politic dar nu este misionar. Creştinismul nu este politic, dar este misionar. Islamul este şi politic, şi misionar. Musulmanul crede că religia sa trebuie să fie unica religie a lumii, pentru că este unica religie reală revelată de Allah profetului Mohamed.
Cu toată aparenţa de monolit a religiei acesteia, trebuie să apreciem totuşi că Islamul celor din China nu este la fel cu al negrilor din Africa, cu al arabilor sau cu al negrilor din America. Musulmanii se deosebesc unii de alţii prin credinţe, practici şi comportament. Ceea ce îi uneşte este credinţa în Allah şi în profetul său, Mahomed. Mai ales acum după evenimentele de la 11 Septembrie a.c. ni se pare multora că musulmanii sunt oameni violenţi, ostili, opuşi culturii şi civilizaţiei. Trebuie să precizez aici că am o mulţime de colegi arabi şi sunt cu toţii musulmani. I-am cunoscut ca oameni paşnici, iubitori şi ospitalieri. Apropo de precizarea anterioară, sunt mulţi oameni care asociază termenul de 'musulman' cu cel de 'arab'. Dar arabii sunt numai una dintre cele cinci familii majore de musulmani din lume.
Religia Islamului este destul de complexă şi complicată, în special pentru mintea occidentalului. Unii chiar au considerat ideologia Islamului obtuză, obscură şi iraţională. Invăţăturile Islamului sunt bazate pe cultura arabă a secolului al 7-lea, incorporează materiale existente în cultura şi civilizaţia arabă dinainte de Mahomed, şi conţin o ideologie împotriva oprimării şi o religie care impune prin forţă politică, socială sau armată (dacă este cazul) învăţături şi legi morale. Să nu uităm că Mahomed a fost un războinic şi om al vărsării de sânge (cu totul deosebit de Isus Christos sau Moise de exemplu, care au fost remarcaţi pentru blândeţea şi păşnicia lor, şi chiar deosebit de orice alt întemeietor de religie sau sistem moral, cum ar fi Budha, Confucius, etc). Islamul doreşte să stabiliească pe pământ o teocraţie, cu Allah la conducerea unei societăţi în care nu este nici o separare între religie şi stat. Cetăţenii acestei societăţi ar fi cu totul supuşi lui Allah ( a fi musulman după cum am arătat adineaori, înseamnă a fi supus lui Allah; mulţi musulmani se declară a fi Abd-Allah, adică 'robii lui Allah').
Teocraţia aceasta este aplicată prin conducătorii religios-politici, priviţi adesea ca nişte trimişi speciali ai lui Allah (Ayatolahul Khomeini a fost adesea supranumit de către musulmani ca fiind 'semnul lui Allah'). Si pentru că am amintit de Khomeini şi revoluţia sa din Iran, putem aici să amintim şi de talibanii Afganistanului, pentru că aceste două exemple ne vor arăta ceva deosebit de real şi de înspăimântător în acelaşi timp despre Islam: când acesta cucereşte o familie, un cămin, o societate, un popor, atunci controlează totul. Intreaga viaţă devine supusă legilor Coranului. Rolul Creştinismului în Occident este deosebit: acesta poate influenţa legislaţia, de exemplu, dar nu poate impune legi morale obligatorii cetăţenilor ţării în care există. In ţările musulmane, viaţa este controlată de legile Islamului. A te opune lor este se pedepseşte cu cruzime şi asprime.
(va urma).
Subscribe to:
Posts (Atom)
