Întrebare: care este păcatul împotriva Duhului Sfânt despre care vorbeşte Isus în textul acesta: Matei 12:31-32 De aceea vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.
Domnul Isus a venit pe pământ şi în afară de predicarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a pocăinţei, El şi-a sprijinit predicarea şi lucrarea cu multe semne şi minuni care aveau rolul de a dovedi şi sublinia dumnezeirea Sa şi de a întări credinţa ascultătorilor Săi (Ioan 14:11 Credeţi-Mă că Eu Sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea; Ioan 10:37-38 Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu Sunt în Tatăl; Ioan 2:11 Acest început al semnelor Lui l-a făcut Isus în Cana din Galilea. El Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Lui au crezut în El).
În timp ce pe de o parte oamenii au devenit dependenţi în credinţa lor de semnele Domnului Isus (Ioan 4:48 Isus i-a zis: „Dacă nu vedeţi semne şi minuni, cu nici un chip nu credeţi!”), de cealaltă parte, fariseii au început să echivaleze lucrările lui Isus cu lucrări ale Satanei, făcute prin puterea diavolului (Matei 12:24 Când au auzit Fariseii lucrul acesta, au zis: „Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebul, domnul dracilor!”). Răspunsul lui Isus din textul întrebării (Matei 12:31-32) este la această acuzaţie a fariseilor: echivalarea lucrărilor făcute prin Duhul Sfânt a lui Dumnezeu ca fiind făcute prin puterea Satanei este păcat împotriva Duhului Sfânt. Sau invers, atribuirea unei lucrări demonice ca fiind de la Duhul Sfânt est de asemenea păcat împotriva Duhului Sfânt.
Acum, într-un sens mai larg, nerecunoaşterea lui Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Dacă Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, atunci moartea Sa nu are nici o valoare pentru tine, atunci tu nu ai nici o altă posibilitate de salvare, deoarece nu există mântuire în nici un alt nume, decât Numele lui Isus Christos. Dacă aude cineva Evanghelia adevărului şi continuă să păcătuiască, sau să caute mântuirea în vreun alt fel, pentru omul acesta nu mai este iertare: Evrei 10:26-27 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. La fel de vinovaţi sunt şi cei ce „s-au predat Domnului” cândva, dar nu s-au lăsat transformaţi de Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu au avut viaţa schimbată, ci continuă să trăiască ca mai ´nainte.
În acest sens, Biblia mai recunoaşte un păcat care nu va fi iertat oamenilor niciodată: să ne amintim că Duhul Sfânt are o întreită lucrare pe pământ: Ioan 16:7-8 Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. Duhul Sfânt dovedeşte, adică convinge lumea vinovată cu privire la păcat. De câte ori aude cineva Evanghelia şi este „străpuns” în inima lui (Fapte 2:37 După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă, şi i-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?”) este convins/străpuns de Duhului Sfânt. Împotrivirea neîncetată la mesajul Evangheliei nu va fi iertat niciodată: Ioan 3:18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu. Ioan 3:36 Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”
Thursday, January 25, 2007
Sunday, January 21, 2007
Despre Ioan Botezătorul
in Matei 11 v.13.14,15 scrie asa:
13Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea.
14Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.
15Cine are urechi de auzit, să audă.
Poti sa explici un pic aceaste idei, "pina la Ioan au proorocit... "
si "el este Ilie, care trebuia sa vina....".
Iar ca o concluzie dupa ce intelegi, mai ai nevoie de auzit?
Aici este vorba despre cumpăna dintre două epoci: a Legii (şi Proorocilor) pe de o parte, şi a Harului de cealaltă. Ioan Botezătorul a fost cel care a fost ultimul reprezentant al celei dintâi. Deşi proorociile lui nu sunt de factura celor a lui Isaia sau Ieremia, de exemplu, fără îndoială Ioan Botezătorul a avut proorocii însemnate: despre iminenţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi necesitatea pocăinţei şi botezului în vederea pregătirii pentru Împărăţie. Proorocia lui Ioan a fost atât de însemnată încât Domnul Isus Christos o preia neaschimbată după închiderea lui Ioan (Marcu 1:14-15 După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie”).
Apoi Ioan Botezătorul a fost trimis ca să-L identifice pe Domnul Isus (Ioan 1:30-33 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt”). De aceea Ioan este atât de mare, încât Domnul Isus a spus despre el: Matei 11:11 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.
De la Ioan încoace, rolul proorociei s-a schimbat. Apostolul Pavel spune ce trebuie să atingă ca scop proorocia: 1 Corinteni 14:3-4 Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Proorocii Vechiului Testament şi Legea au fost cuprinse în canonul Sfintelor Scripturi. Proorociile ocazionate de darul Duhului Sfânt al proorociei (1 Cor 12:10) nu vor mai fi scrise în nici o Scriptură, acestea fiind complete. Dar necesitatea de a fi zidiţi, mângăiaţi, mustraţi, etc. va rămâne cât timp va exista Biserica pe pământ.
În ceea ce priveşte identificarea lui Ioan cu Ilie, în Ioan Botezătorul s-a împlinit o promisiune a Vechiului Testament: Maleahi 4:5 Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Eu cred că unele din proorociile din Vechiul Testament au o dublă împlinire. Aceasta etse una dintre ele. Ioan Botezătorul a venit în duhul lui Ilie - adică cu fervoarea poorocului, cu lipsa sa de comoditate, cu duritatea acestuia, cu intransigenţa lui Ilie. Chiar şi în îmbrăcăminte şi alimentaţie, Ioan Botezătorul se asemăna cu Ilie. Dar, eu cred că Ilie va veni încă o dată pe pământ. Eu cred că el este unul dintre cei doi martori despre care vorbeşte Apocalipsa 11:3. De ce cred eu asta? Deoarece cei doi din Apocalipsa se aseamănă unul cu Ilie, iar celălalt cu Enoh. Enoh şi Ilie sunt singurii care au fost răpiţi la cer fără a vedea moartea, şi asta înainte de Christos. Ori, Pavel spune că Isus trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile (Coloseni 1:18 El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea). Plecarea lui Enoh şi Ilie la cer, fără a vedea moartea, presupune că ei au avut întâietatea faţă de Christos în această privinţă. Adică, ei au văzut viaţa fără a vedea moartea! Ori, eu cred că Enoh şi Ilie sunt păstraţi undeva de către Dumnezeu, şi vor fi trimişi pe pământ în vremurile descrise de Apocalipsa 11, ca apoi să fie omorâţi (să guste moartea) şi să fie înviaţi şi ei.
Acum, dacă mai trebuie să auzi după ce ai înţeles ceva… desigur! Când ai ajuns desăvârşit, ca să fi înţeles suficient şi să nu mai trebuiască să auzi cunoştinţe şi învăţături noi? Eu cred că un creştin trebuie să fie mereu în stare alertă, pentru a auzi ce are de spus Domnul. Noi suntem în comunicaţie cu Domnul. El este o persoană, vorbeşte, şi vrea să aibă părtăşie cu noi; parte din această părtăşie este şi comunicaţia. Noi îi vorbim Domnului, El ne răspunde. Sau, El ne vorbeşte şi noi îi răspundem. De aceea noi trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea la auzirea vocii lui Dumnezeu. Isus spunea că oile Lui aud şi cunosc glasul Lui (Ioan 10).
13Căci pînă la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea.
14Şi, dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină.
15Cine are urechi de auzit, să audă.
Poti sa explici un pic aceaste idei, "pina la Ioan au proorocit... "
si "el este Ilie, care trebuia sa vina....".
Iar ca o concluzie dupa ce intelegi, mai ai nevoie de auzit?
Aici este vorba despre cumpăna dintre două epoci: a Legii (şi Proorocilor) pe de o parte, şi a Harului de cealaltă. Ioan Botezătorul a fost cel care a fost ultimul reprezentant al celei dintâi. Deşi proorociile lui nu sunt de factura celor a lui Isaia sau Ieremia, de exemplu, fără îndoială Ioan Botezătorul a avut proorocii însemnate: despre iminenţa venirii împărăţiei lui Dumnezeu şi necesitatea pocăinţei şi botezului în vederea pregătirii pentru Împărăţie. Proorocia lui Ioan a fost atât de însemnată încât Domnul Isus Christos o preia neaschimbată după închiderea lui Ioan (Marcu 1:14-15 După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galilea, şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu. El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie”).
Apoi Ioan Botezătorul a fost trimis ca să-L identifice pe Domnul Isus (Ioan 1:30-33 El este Acela despre care ziceam: „După mine vine un om, care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.” Ioan a făcut următoarea mărturisire: „Am văzut Duhul pogorându-Se din cer ca un porumbel şi oprindu-Se peste El. Eu nu-L cunoşteam; dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt”). De aceea Ioan este atât de mare, încât Domnul Isus a spus despre el: Matei 11:11 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuş, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.
De la Ioan încoace, rolul proorociei s-a schimbat. Apostolul Pavel spune ce trebuie să atingă ca scop proorocia: 1 Corinteni 14:3-4 Cine prooroceşte, dimpotrivă, vorbeşte oamenilor, spre zidire, sfătuire şi mângîiere. Cine vorbeşte în altă limbă, se zideşte pe sine însuş; dar cine prooroceşte, zideşte sufleteşte Biserica. Proorocii Vechiului Testament şi Legea au fost cuprinse în canonul Sfintelor Scripturi. Proorociile ocazionate de darul Duhului Sfânt al proorociei (1 Cor 12:10) nu vor mai fi scrise în nici o Scriptură, acestea fiind complete. Dar necesitatea de a fi zidiţi, mângăiaţi, mustraţi, etc. va rămâne cât timp va exista Biserica pe pământ.
În ceea ce priveşte identificarea lui Ioan cu Ilie, în Ioan Botezătorul s-a împlinit o promisiune a Vechiului Testament: Maleahi 4:5 Iată, vă voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Eu cred că unele din proorociile din Vechiul Testament au o dublă împlinire. Aceasta etse una dintre ele. Ioan Botezătorul a venit în duhul lui Ilie - adică cu fervoarea poorocului, cu lipsa sa de comoditate, cu duritatea acestuia, cu intransigenţa lui Ilie. Chiar şi în îmbrăcăminte şi alimentaţie, Ioan Botezătorul se asemăna cu Ilie. Dar, eu cred că Ilie va veni încă o dată pe pământ. Eu cred că el este unul dintre cei doi martori despre care vorbeşte Apocalipsa 11:3. De ce cred eu asta? Deoarece cei doi din Apocalipsa se aseamănă unul cu Ilie, iar celălalt cu Enoh. Enoh şi Ilie sunt singurii care au fost răpiţi la cer fără a vedea moartea, şi asta înainte de Christos. Ori, Pavel spune că Isus trebuie să aibă întâietatea în toate lucrurile (Coloseni 1:18 El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea). Plecarea lui Enoh şi Ilie la cer, fără a vedea moartea, presupune că ei au avut întâietatea faţă de Christos în această privinţă. Adică, ei au văzut viaţa fără a vedea moartea! Ori, eu cred că Enoh şi Ilie sunt păstraţi undeva de către Dumnezeu, şi vor fi trimişi pe pământ în vremurile descrise de Apocalipsa 11, ca apoi să fie omorâţi (să guste moartea) şi să fie înviaţi şi ei.
Acum, dacă mai trebuie să auzi după ce ai înţeles ceva… desigur! Când ai ajuns desăvârşit, ca să fi înţeles suficient şi să nu mai trebuiască să auzi cunoştinţe şi învăţături noi? Eu cred că un creştin trebuie să fie mereu în stare alertă, pentru a auzi ce are de spus Domnul. Noi suntem în comunicaţie cu Domnul. El este o persoană, vorbeşte, şi vrea să aibă părtăşie cu noi; parte din această părtăşie este şi comunicaţia. Noi îi vorbim Domnului, El ne răspunde. Sau, El ne vorbeşte şi noi îi răspundem. De aceea noi trebuie să ne dezvoltăm sensibilitatea la auzirea vocii lui Dumnezeu. Isus spunea că oile Lui aud şi cunosc glasul Lui (Ioan 10).
Saturday, January 20, 2007
Despre Familie, Bărbaţi şi Femei în ceruri
Ma intreb de ce Dumnezeu ne-a creat barbat si femeie si a pus bazele familiei (cumva ca o reflectare a trinitatii Dumnezeu-Isus-Duhul Sfant = Sot-Sotie-Copil), asta inca inainte de cadere (a vazut ca omul era singur si i-a facut femeie...), iar cand ne vom intoararce in vesnicie vom fii ca ingerii fara sex (probabil avand alta infatisare??)... adica de ce am fost creati intr-un fel, chiar inainte sa cadem si ne vom intoarce in alt fel in ceruri... de ce nu ne intoarcem in acelasi fel? -
Inteleg ca nu toti vor merge in ceruri , deci familii vor fi despartite parte vor merge in ceruri parte vor merge in iad si poate de aceea s-a si desfiintat familia in ziua de apoi ca sa nu ne mai amintim si sa fim necajiti pentru cei ramasi... (asta este explicatia mea) ...nu vom mai fi familii acolo nu va mai exista dragostea cum o stim acum pentru iubita sau iubit?
Să nu uităm că Dumnezeu a creiat femeia ca un răspuns la constatarea că nu este bine ca omul să fie singur! Atât bărbatul cât şi femeia au fost creiaţi după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:27). După enunţul din textul de mai sus, Genesa 2 ne explică mai pe larg procesul de creiere a femeii. Aşa cum reiese din întrebare, Dumnezeu a dat dorinţa sexuală bărbatului şi femeii, capacitatea de a procreia şi de a creşte, a se înmulţi, a umple pământul şi de a-l stăpâni (Genesa 1:28) încă înainte de cădere. Eu personal nu cred că familia aşa cum o descrie întrebarea, îl simbolizează pe Dumnezeu în trinitatea Sa, deoarece dacă o familie are un tată şi o mamă, copiii pot fi mai mulţi de unul, şi atunci trinitatea nu mai este trinitate!
Acum, căsătoria de pe pământ şi familia de aici este o umbră a lucrurilor viitoare. Noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că în ceruri va avea loc „nunta Mielului” cu Mireasa Sa, care este Biserica. Căsătoria de pe pământ este declarată de apostolul Pavel ca fiind „o taină mare”, prefigurând în felul acesta nunta dintre Christos şi Biserică (Efeseni 5:28-32 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi Suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare-(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). Nunta cu Christos va fi atât de completă şi de desăvârşită, încât noi nu vom mai avea nevoie în ceruri de ceea ce pe pământ era doar o umbră a realităţii. Fiecare dintre noi, aici în lume despărţiţi în două sexe (bărbaţi şi femei), aflaţi în căutarea unei căsătorii „perfecte” o vom descoperi în căsătoria cu Christos. Relaţia desigur nu este sexuală ci spirituală. Sexul nu este doar ceva fizic, ci are şi implicaţii spirituale. De aceea vorbeşte Pavel împotriva curviei (1 Corinteni 6:16-17 Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El). Se ştie că în închinarea păgânilor sau închinarea idolatră, sexul se practică cu scopuri spirituale.
În ceruri, dacă vom fi ca îngerii (Matei 22:30 Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer) şi nu ne vom căsători şi nu vom avea sex, va fi pentru că rolul de înmulţire pe care l-a pregătit Dumnezeu familiei s-a sfârşit. Cei care au primit mântuirea lui Dumnezeu, au devenit copiii ai lui Dumnezeu şi astfel au intrat în familia lui Dumnezeu: cea mai mare şi mai frumoasă familie. Unirea cea mai desăvârşită îşi va găsi apogeul în unirea cu Christos.
În ceea ce priveşte dizolvarea actualelor familii, oricât de dureros este să pierzi azi un soţ sau un copil în ghearele celui rău, eu cred că „dincolo” nu vom avea regrete. Regretul face parte din lumea aceasta, supusă deşertăciunii. Este adevărat că unele suflete de martiri aflate sub altar (Apocalipsa 6:9-10) priveau în urmă la suferinţele lor, şi cereau răzbunare; adică, îşi aminteau de o nedreptate săvârşită împotriva lor şi doreau să fie pedepsit cel nedrept. Dar, sufletele acestea se aflau într-o stare intermediară, înainte de înviere!
Eu cred că în ceruri ne vom recunoaşte unii pe alţii, şi cred că vom avea relaţii de prietenie şi dragoste. Vom sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov… (Matei 8:11), şi cu alţi sfinţi ai Vechiului Testament şi ai Noului Testament. Vom recunoaşte sfinţi din bisericile locale şi contemporani cu noi. Relaţiile din ceruri vor fi superioare cu mult celor sexuale. Dacă va desfiinţa sexul, Dumnezeu o va face doar pentru a-l înclocui cu ceva mai bun! Eu nu văd de ce nu voi continua să fiu prieten cu soţia mea, şi amândoi să avem o relaţie de părătşie cu Christos care acum, este o taină! Dar sunt convins că va fi cu mult mai satisfăcătoare din toater punctele de vedere.
Unii ar putea fi dezamăgiţi că în cer nu va fi relaţie sexuală…. Lor, C.S. Lewis le răspunde: „Eu cred că starea de acum este ca a acelui băieţel care, când i s-a spus că actul sexual este cea mai mare plăcere trupescă , ar întreba dacă poate mânca ciocolată în timpul actului sexual. La primirea răspunsului că „nu”, el ar putea privi absenţa ciocolatei ca fiind caraceristica principală a actului sexual. Degeaba i-ai spune băieţelului că iubiţilor învăluiţi de plăcerea sexului nu le pasă de ciocolată deoarece ei au ceva mai bun la ce să se gândească. Băiatul nu cunoaşte decât ciocolata; el nu ştie lucrurile pozitive care o exclud. Noi cunoaştem sexul; noi nu cunoaştem decât în mică măsură celelalte lucruri care, în Ceruri, nu vor mai lăsa nici un loc pentru sex.” (Miracles, New York, Collier Books, 1960, pag 159-160).
Inteleg ca nu toti vor merge in ceruri , deci familii vor fi despartite parte vor merge in ceruri parte vor merge in iad si poate de aceea s-a si desfiintat familia in ziua de apoi ca sa nu ne mai amintim si sa fim necajiti pentru cei ramasi... (asta este explicatia mea) ...nu vom mai fi familii acolo nu va mai exista dragostea cum o stim acum pentru iubita sau iubit?
Să nu uităm că Dumnezeu a creiat femeia ca un răspuns la constatarea că nu este bine ca omul să fie singur! Atât bărbatul cât şi femeia au fost creiaţi după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:27). După enunţul din textul de mai sus, Genesa 2 ne explică mai pe larg procesul de creiere a femeii. Aşa cum reiese din întrebare, Dumnezeu a dat dorinţa sexuală bărbatului şi femeii, capacitatea de a procreia şi de a creşte, a se înmulţi, a umple pământul şi de a-l stăpâni (Genesa 1:28) încă înainte de cădere. Eu personal nu cred că familia aşa cum o descrie întrebarea, îl simbolizează pe Dumnezeu în trinitatea Sa, deoarece dacă o familie are un tată şi o mamă, copiii pot fi mai mulţi de unul, şi atunci trinitatea nu mai este trinitate!
Acum, căsătoria de pe pământ şi familia de aici este o umbră a lucrurilor viitoare. Noi ştim din Cuvântul lui Dumnezeu că în ceruri va avea loc „nunta Mielului” cu Mireasa Sa, care este Biserica. Căsătoria de pe pământ este declarată de apostolul Pavel ca fiind „o taină mare”, prefigurând în felul acesta nunta dintre Christos şi Biserică (Efeseni 5:28-32 Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele, ca pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuş. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag, ca şi Hristos Biserica; pentru că noi Suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mamă-sa, şi se va lipi de nevastă-sa, şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare-(vorbesc despre Hristos şi despre Biserică). Nunta cu Christos va fi atât de completă şi de desăvârşită, încât noi nu vom mai avea nevoie în ceruri de ceea ce pe pământ era doar o umbră a realităţii. Fiecare dintre noi, aici în lume despărţiţi în două sexe (bărbaţi şi femei), aflaţi în căutarea unei căsătorii „perfecte” o vom descoperi în căsătoria cu Christos. Relaţia desigur nu este sexuală ci spirituală. Sexul nu este doar ceva fizic, ci are şi implicaţii spirituale. De aceea vorbeşte Pavel împotriva curviei (1 Corinteni 6:16-17 Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El). Se ştie că în închinarea păgânilor sau închinarea idolatră, sexul se practică cu scopuri spirituale.
În ceruri, dacă vom fi ca îngerii (Matei 22:30 Căci la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer) şi nu ne vom căsători şi nu vom avea sex, va fi pentru că rolul de înmulţire pe care l-a pregătit Dumnezeu familiei s-a sfârşit. Cei care au primit mântuirea lui Dumnezeu, au devenit copiii ai lui Dumnezeu şi astfel au intrat în familia lui Dumnezeu: cea mai mare şi mai frumoasă familie. Unirea cea mai desăvârşită îşi va găsi apogeul în unirea cu Christos.
În ceea ce priveşte dizolvarea actualelor familii, oricât de dureros este să pierzi azi un soţ sau un copil în ghearele celui rău, eu cred că „dincolo” nu vom avea regrete. Regretul face parte din lumea aceasta, supusă deşertăciunii. Este adevărat că unele suflete de martiri aflate sub altar (Apocalipsa 6:9-10) priveau în urmă la suferinţele lor, şi cereau răzbunare; adică, îşi aminteau de o nedreptate săvârşită împotriva lor şi doreau să fie pedepsit cel nedrept. Dar, sufletele acestea se aflau într-o stare intermediară, înainte de înviere!
Eu cred că în ceruri ne vom recunoaşte unii pe alţii, şi cred că vom avea relaţii de prietenie şi dragoste. Vom sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov… (Matei 8:11), şi cu alţi sfinţi ai Vechiului Testament şi ai Noului Testament. Vom recunoaşte sfinţi din bisericile locale şi contemporani cu noi. Relaţiile din ceruri vor fi superioare cu mult celor sexuale. Dacă va desfiinţa sexul, Dumnezeu o va face doar pentru a-l înclocui cu ceva mai bun! Eu nu văd de ce nu voi continua să fiu prieten cu soţia mea, şi amândoi să avem o relaţie de părătşie cu Christos care acum, este o taină! Dar sunt convins că va fi cu mult mai satisfăcătoare din toater punctele de vedere.
Unii ar putea fi dezamăgiţi că în cer nu va fi relaţie sexuală…. Lor, C.S. Lewis le răspunde: „Eu cred că starea de acum este ca a acelui băieţel care, când i s-a spus că actul sexual este cea mai mare plăcere trupescă , ar întreba dacă poate mânca ciocolată în timpul actului sexual. La primirea răspunsului că „nu”, el ar putea privi absenţa ciocolatei ca fiind caraceristica principală a actului sexual. Degeaba i-ai spune băieţelului că iubiţilor învăluiţi de plăcerea sexului nu le pasă de ciocolată deoarece ei au ceva mai bun la ce să se gândească. Băiatul nu cunoaşte decât ciocolata; el nu ştie lucrurile pozitive care o exclud. Noi cunoaştem sexul; noi nu cunoaştem decât în mică măsură celelalte lucruri care, în Ceruri, nu vor mai lăsa nici un loc pentru sex.” (Miracles, New York, Collier Books, 1960, pag 159-160).
Friday, January 12, 2007
DESPRE POTOP: CÂTE ZILE A DURAT? CÂT DE LUNG ERA UN AN? ETC
Câte luni avea un an? De la începutul potopului până la uscarea pamântului, au trecut un an şi zece zile, sau cât timp?
Dacă tot pământul a fost acoperit de ape pentru câteva luni, cum se explică faptul că porumbelul a găsit o frunză de măslin? Oare nu ar fi fost necesară o mai lungă perioadă de timp pentru un măslin ca să înfrunzească, ca să nu mai pomenim despre seminţe, cum au rezistat în apă atâta timp şi să mai şi fie fertile.
Răspuns: Luna ebraică are 30 de zile. Noe intră în corabie în luna a doua, ziua a 17-a şi iese din corabie in luna a doua ziua a 27-a (anul viitor). Un an şi zece zile. Apele începuseră să scadă cu peste 200 de zile mai înainte (în luna a şaptea, ziua a 17-a a anului precedent, când corabia a eşuat pe muntele Ararat). Nu este de mirare ca plante sau seminţe să fi rezistat sub ape atâta timp. S-a mai întâmplat în istorie să se găsească seminţe ce au supravieţuit în condiţii vitrege.
Dacă tot pământul a fost acoperit de ape pentru câteva luni, cum se explică faptul că porumbelul a găsit o frunză de măslin? Oare nu ar fi fost necesară o mai lungă perioadă de timp pentru un măslin ca să înfrunzească, ca să nu mai pomenim despre seminţe, cum au rezistat în apă atâta timp şi să mai şi fie fertile.
Răspuns: Luna ebraică are 30 de zile. Noe intră în corabie în luna a doua, ziua a 17-a şi iese din corabie in luna a doua ziua a 27-a (anul viitor). Un an şi zece zile. Apele începuseră să scadă cu peste 200 de zile mai înainte (în luna a şaptea, ziua a 17-a a anului precedent, când corabia a eşuat pe muntele Ararat). Nu este de mirare ca plante sau seminţe să fi rezistat sub ape atâta timp. S-a mai întâmplat în istorie să se găsească seminţe ce au supravieţuit în condiţii vitrege.
CUI I SE ADRESA „SEMNUL LUI CAIN”? UNDE ERA ŢARA NOD?
Pentru cine era semnul dat de Dumnezeu lui Cain, de vreme ce pe pământ existau doar Adam , Eva şi el; şi tara Nod, de către cine era locuită? Cine a fost soţia lui Cain, una dintre surorile lui?
Întrebarea despre soţia lui Cain a făcut înconhurul lumii deja de miliarde de pri. Nu cred că există cititor al Bibliei ca să nu-şi pună întrebarea despre soţia lui Cain. În Gen 4:1 avem pe Cain, Gen 4:2 avem pe Abel, apoi în Gen 4:25 avem pe Set. În Gen 5:3 aflăm că Adam l-a născut pe Set la vârsta de 130 de ani. Trebuie să mai observăm şi „ciudăţenia” dacă doriţi că genealogia amintită în capitolul 5 aminteşte doar unii dintre bărbaţii născuţi, dar fetele nu sunt amintite la nici unul dintre patriarhi. După naşterea lui Set, Adam mai trăieşte 800 de ani şi naşte fii şi fiice. Câte fiice să fi născut după naşterea lui Cain până la Set? Dar după naşterea lui Set? Nu se ştie. Probabil că foarte mulţi, deoarece binecuvântarea lui Dumnezeu a fost să se înmulţească.
Este normal să credem că la început, băieţii s-au căsătorit cu surori de-ale lor. Obiceiul de a se căsători „în familie” a fost păstrat până pe vremea lui Avraam, care era căsătorit cu sora sa vitregă: Avraam şi Sara aveau acelaşi tată, dar mame diferite (Gen 20:12). Legi care interziceau căsătoria cu rudenii apropiate au fost date de Moise în Levitic 18 - 20. Astăzi lucrul acesta este de asemenea interzis în multe ţări şi din cauza faptului că materialul genetic ce intră în compoziţia fiinţei umane este din ce în ce mai distrus. Cu cât mai departe suntem de creaţie, cu atât mai mare este influenţa păcatului şi blestemului asupra omului. Copiii moştening un set de gene de la fiecare dintre părinţi, dacă părinţii sunt rude apropiate, este mai mare riscul ca perechea de gene moştenite de la ei să producă diformităţi în copii. Pe vremea lui Adam, materialul genetic al oamenilor era perfect, deci şi al lui cain şi al surorilor sale. Copiii lor au fost de asemenea fără defecte. Dar pe măsură ce ne îndepărtăm de origini, posibilitatea defectelor este din ce în ce mai mare.
Locaţia „ţării Nod” nu se ştie; aflăm doar că era la răsărit de Eden (ca să nu mai vorbim că în afară de bănuiala că Eden ar fi fost undeva în Mesopotamia, nu ştim nimic despre Eden). Eu cred că (,) Cain s-a căsătorit cu o soră de-a sa înainte de a pleca în Nod, şi abia acolo s-a culcat cu soţia sa şi a început a avea copii. Locuitorii acestei „ţări” erau tot urmaşi de-ai lui Adam. Cetatea zidită şi care purta numele primului născut al lui Cain (Enoh) nu trebuie să ne ducă cu gândul la cetăţile văzute de noi prin filme sau în călătoriile noastre prin Europa. O cetate pe vremea aceea era orice aşezare care era împrejmuită cu ceva pentru a asigura cât de cât protecţia locuitorilor ei. Ori numărul acestor locuitori nu era de obicei peste 100.
Pentru că se naşte aici întrebarea ce populaţia o fi avut pământul pre vremea aceea, hai să vedem alte două întrebări: câţi oameni au intrat în Egipt, pe vremea lui Iosif, şi câţi au ieşit din el, după 430 de ani? Au intrat 70 de suflete (Exod 1:5) şi au ieşit şase sute de mii (Exod 12:37). Vârstele maxime ajunse erau de peste 100 de ani. Deci, putem presupune că la o pornire de la doi oameni, cu vârte maxime până la 700-900 de ani, cu sănătate neafectată de păcat, cu gene mai curate, cu un mediu nepoluat, fără mutaţii fizice, (încă, deoarece aşa cum am mai arătat erau foarte aproape de origini) populaţia să fi ajuns la cel puţin 200 mii în 200 de ani şi probabil peste 600 de mii în 400 de ani. Cifrele sunt doar presupuneri ale mele; există studii care arată că populaţia ar fi ajuns la peste 3 miliarde înainte de potop!
Referitor la semnul lui Cain: sunt oameni care afirmă că trebuie ca pe pământ să fi existat şi alţi umanoizi în afară de urmaşii lui Adam şi Eva. Dar, pe vremea aceea, neexistând o lege care să presupună pedeapsa pentru o crimă, pentru un omor se răzbuna o rudenie a celui omorât! Pe un străin nu l-ar fi interesat că (,) Cain şi-a omorât fratele. Deci răzbunătorul lui Abel trebuie să fi fost un frate al celor doi, sau o altă rudenie. Oricum, Cain l-a ucis pe Abel când cei doi erau deja maturi, şi unul făcea de mai mult timp agricultură, celălalt avea turme de oi… Cât cu privire la o posibilă întrebare că în ce a constat semnul lui Cain, intrăm din nou în speculaţii. Ce se poate spune, este că era ceva ce era vizibil pentru alţii, menit ca odată văzut, să nu i se ia viaţa lui Cain.
Întrebarea despre soţia lui Cain a făcut înconhurul lumii deja de miliarde de pri. Nu cred că există cititor al Bibliei ca să nu-şi pună întrebarea despre soţia lui Cain. În Gen 4:1 avem pe Cain, Gen 4:2 avem pe Abel, apoi în Gen 4:25 avem pe Set. În Gen 5:3 aflăm că Adam l-a născut pe Set la vârsta de 130 de ani. Trebuie să mai observăm şi „ciudăţenia” dacă doriţi că genealogia amintită în capitolul 5 aminteşte doar unii dintre bărbaţii născuţi, dar fetele nu sunt amintite la nici unul dintre patriarhi. După naşterea lui Set, Adam mai trăieşte 800 de ani şi naşte fii şi fiice. Câte fiice să fi născut după naşterea lui Cain până la Set? Dar după naşterea lui Set? Nu se ştie. Probabil că foarte mulţi, deoarece binecuvântarea lui Dumnezeu a fost să se înmulţească.
Este normal să credem că la început, băieţii s-au căsătorit cu surori de-ale lor. Obiceiul de a se căsători „în familie” a fost păstrat până pe vremea lui Avraam, care era căsătorit cu sora sa vitregă: Avraam şi Sara aveau acelaşi tată, dar mame diferite (Gen 20:12). Legi care interziceau căsătoria cu rudenii apropiate au fost date de Moise în Levitic 18 - 20. Astăzi lucrul acesta este de asemenea interzis în multe ţări şi din cauza faptului că materialul genetic ce intră în compoziţia fiinţei umane este din ce în ce mai distrus. Cu cât mai departe suntem de creaţie, cu atât mai mare este influenţa păcatului şi blestemului asupra omului. Copiii moştening un set de gene de la fiecare dintre părinţi, dacă părinţii sunt rude apropiate, este mai mare riscul ca perechea de gene moştenite de la ei să producă diformităţi în copii. Pe vremea lui Adam, materialul genetic al oamenilor era perfect, deci şi al lui cain şi al surorilor sale. Copiii lor au fost de asemenea fără defecte. Dar pe măsură ce ne îndepărtăm de origini, posibilitatea defectelor este din ce în ce mai mare.
Locaţia „ţării Nod” nu se ştie; aflăm doar că era la răsărit de Eden (ca să nu mai vorbim că în afară de bănuiala că Eden ar fi fost undeva în Mesopotamia, nu ştim nimic despre Eden). Eu cred că (,) Cain s-a căsătorit cu o soră de-a sa înainte de a pleca în Nod, şi abia acolo s-a culcat cu soţia sa şi a început a avea copii. Locuitorii acestei „ţări” erau tot urmaşi de-ai lui Adam. Cetatea zidită şi care purta numele primului născut al lui Cain (Enoh) nu trebuie să ne ducă cu gândul la cetăţile văzute de noi prin filme sau în călătoriile noastre prin Europa. O cetate pe vremea aceea era orice aşezare care era împrejmuită cu ceva pentru a asigura cât de cât protecţia locuitorilor ei. Ori numărul acestor locuitori nu era de obicei peste 100.
Pentru că se naşte aici întrebarea ce populaţia o fi avut pământul pre vremea aceea, hai să vedem alte două întrebări: câţi oameni au intrat în Egipt, pe vremea lui Iosif, şi câţi au ieşit din el, după 430 de ani? Au intrat 70 de suflete (Exod 1:5) şi au ieşit şase sute de mii (Exod 12:37). Vârstele maxime ajunse erau de peste 100 de ani. Deci, putem presupune că la o pornire de la doi oameni, cu vârte maxime până la 700-900 de ani, cu sănătate neafectată de păcat, cu gene mai curate, cu un mediu nepoluat, fără mutaţii fizice, (încă, deoarece aşa cum am mai arătat erau foarte aproape de origini) populaţia să fi ajuns la cel puţin 200 mii în 200 de ani şi probabil peste 600 de mii în 400 de ani. Cifrele sunt doar presupuneri ale mele; există studii care arată că populaţia ar fi ajuns la peste 3 miliarde înainte de potop!
Referitor la semnul lui Cain: sunt oameni care afirmă că trebuie ca pe pământ să fi existat şi alţi umanoizi în afară de urmaşii lui Adam şi Eva. Dar, pe vremea aceea, neexistând o lege care să presupună pedeapsa pentru o crimă, pentru un omor se răzbuna o rudenie a celui omorât! Pe un străin nu l-ar fi interesat că (,) Cain şi-a omorât fratele. Deci răzbunătorul lui Abel trebuie să fi fost un frate al celor doi, sau o altă rudenie. Oricum, Cain l-a ucis pe Abel când cei doi erau deja maturi, şi unul făcea de mai mult timp agricultură, celălalt avea turme de oi… Cât cu privire la o posibilă întrebare că în ce a constat semnul lui Cain, intrăm din nou în speculaţii. Ce se poate spune, este că era ceva ce era vizibil pentru alţii, menit ca odată văzut, să nu i se ia viaţa lui Cain.
CE S-AR FI ÎNTÂMPLAT DACĂ NU AR FI PĂCĂTUIT OMUL? AU AVUT ADAM SI EVA SEX ÎNAINTE DE CĂDERE?
Care a fost iniţial planul lui Dumnezeu cu privire la om şi ce s-ar fi întâmplat dacă Eva şi Adam nu ar fi păcătuit: ar mai fi existat omenirea în felul în care o cunoaştem noi, pentru că nu reiese de nicăieri că cei doi s-ar fi apropiat fizic cât timp au fost în Eden (şi totusi, Dumnezeu spune Evei "voi mari foarte tare suferinţa şi însărcinarea ta...." , în loc de " vei avea foarte mari dureri..." ceea ce mă face cumva să suspectez că El avea în plan ca cei doi să procreeze în oarecare circumstanţe).
Răspuns: Dumnezeu nu avea alt plan. Dumnezeu a ştiut că omul va cade, de aceea ni se spune în Biblie că Dumnezeu a făcut „din veşnicie” un plan de mântuire a omului (Efeseni 1:9 căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi; Efeseni 3:11 după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru). Deci planul lui Dumnezeu a fost pentru ceea ce vedem şi avem noi astăzi. Este din nou speculaţie să intrăm în domeniul „ce s-ar fi întâmplat dacă…”. Astfel de gânduri, alături de cele de genul: „ce s-ar fi întâmplat dacă mă căstoream cu…”, ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam la şcoală…”, etc. nu au nici un rost. Asta e viaţa pe care o ai, şi trebuie să alegi binele în mijlocul posibilităţii pe care o ai.
În ceea ce priveşte procrearea, Dumnezeu a stabilit de la început ca Adam şi Eva să aibă sex, şi să aibă copiii. Să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Dacă au avut sex înainte de cădere sau nu, nu rezultă din Cuvânt. Probabil că au avut. Au procreiat ei înainte de cădere? Biblia nu ne spune, dar ne lasă să înţelegem că Cain şi Abel s-au născut după cădere. Eu cred că Adam şi Eva au căzut relativ curând după creaţia femeii.
Durerea este ceva asociat cu căderea. Dacă ar fi avut copii îaninte de cădere, noi nu avem de unde şti dacă femeia ar fi suferit. Intrăm din nou în domeniul speculaţiei şi aici este întotdeauna un teren periculos. Noi trebuie să ţinem minde de câte ori cercetăm Biblia şi ajungem la asemenea întrebări că aflarea răspunsului la ele nu va contribui cu nimic la „îmbunătăţirea” mântuirii noastre. Biblia este clară doar cu privire la lucruri privitoare la mântuire, viaţa creştină, siguranţa mântuirii. Restul lucrurilor Dumnezeu a găsit cu cale să le păstreze pentru Sine.
Răspuns: Dumnezeu nu avea alt plan. Dumnezeu a ştiut că omul va cade, de aceea ni se spune în Biblie că Dumnezeu a făcut „din veşnicie” un plan de mântuire a omului (Efeseni 1:9 căci a binevoit să ne descopere taina voiei Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi; Efeseni 3:11 după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru). Deci planul lui Dumnezeu a fost pentru ceea ce vedem şi avem noi astăzi. Este din nou speculaţie să intrăm în domeniul „ce s-ar fi întâmplat dacă…”. Astfel de gânduri, alături de cele de genul: „ce s-ar fi întâmplat dacă mă căstoream cu…”, ce s-ar fi întâmplat dacă mergeam la şcoală…”, etc. nu au nici un rost. Asta e viaţa pe care o ai, şi trebuie să alegi binele în mijlocul posibilităţii pe care o ai.
În ceea ce priveşte procrearea, Dumnezeu a stabilit de la început ca Adam şi Eva să aibă sex, şi să aibă copiii. Să se înmulţească, să umple pământul şi să-l stăpânească. Dacă au avut sex înainte de cădere sau nu, nu rezultă din Cuvânt. Probabil că au avut. Au procreiat ei înainte de cădere? Biblia nu ne spune, dar ne lasă să înţelegem că Cain şi Abel s-au născut după cădere. Eu cred că Adam şi Eva au căzut relativ curând după creaţia femeii.
Durerea este ceva asociat cu căderea. Dacă ar fi avut copii îaninte de cădere, noi nu avem de unde şti dacă femeia ar fi suferit. Intrăm din nou în domeniul speculaţiei şi aici este întotdeauna un teren periculos. Noi trebuie să ţinem minde de câte ori cercetăm Biblia şi ajungem la asemenea întrebări că aflarea răspunsului la ele nu va contribui cu nimic la „îmbunătăţirea” mântuirii noastre. Biblia este clară doar cu privire la lucruri privitoare la mântuire, viaţa creştină, siguranţa mântuirii. Restul lucrurilor Dumnezeu a găsit cu cale să le păstreze pentru Sine.
CINE A CREIAT RAUL? A FOST CREATIA LUI DUMNEZEU PERFECTA?
Cine a creat răul? Se pare că răul precum şi binele, exista de la începutul creaţiei, altfel, cum ar fi putut Lucifer să gândească la preluarea puterii? Oare chiar Dumnezeu a făcut creaţia Sa perfectă, sau doar aproape perfectă, dând o conştiinţă a binelui şi răului fiecărei făpturi create, îngeri sau om? Pentru că, după înţelegerea mea, dacă totul ar fi fost perfect, ar mai fi existat oare aceste oportunităţi de cădere, a unor îngeri prima dată, şi apoi a celor doi primi oameni?
Răspuns: La problema răului am încercat să răspund într-un mesaj anterior. Noi ne punem adesea întrebări la care nu putem răspunde! Putem specula, dar nu este corect. Afirmaţia aceasta nu are menirea de a opri pe cei ce întreabă, dimpotrivă! Vă încurajez să puneţi cât mai multe întrebări! Doar astfel învăţăm, şi cei ce întreabă, şi cel ce răspunde! Doar trebuie să recunosc că unele întrebări nu primesc răspuns de partea aceasta a veşniciei, şi că cei care pretind că ştiu răspunsurile la toate întrebările, adesea speculează şi unele răspunsuri ajung apoi să frizeze ridicolul.
După părerea mea, răul nu este un lucru care să trebuiască să fi fost creiat. Adică, răul şi păcatul nu sunt lucruri care să existe de capul lor, în ele însele. Ele sunt întotdeauna legate de un obiect, şi sunt stări sau realităţi care se manifestă în absenţa altor stări sau realităţi. De exemplu, dacă stingi lumina într-o încăpere, se face întuneric. Este întunericul un lucru, ceva palpabil? Nu; întunericul este absenţa luminii. Cea mai mică lumină „alungă” sau dislocă întunericul, îl face să dispară. Alt exemplu: iau un balon de oţel, şi în el creez vacuum. Ce este vacuumul? Absenţa a ceva altceva. Dar vacuumul nu este „un obiect” ca atare. Chiar şi ca definiţie, vacuumul este doar absenţa a… orice!
Acum, Dumnezeu a creiat două tipuri de fiinţe: libere şi condiţionate. De exemplu, animalele sunt condiţionate de instinctele lor, un anume mediu de viaţă, inteligenţă, etc. Poţi învăţa un papagal o mie de cuvinte, dar el nu va face legătura dintre ele pentru a alcătui propoziţii, decât … în glumele pe care le auzim despre papagali! Apoi, îngerii şi oamenii au fost creiaţi ca fiinţe liber de a alege. Acum, există anumite condiţionări şi în domeniul acestor fiinţe. De exemplu, îngerii sunt fiinţe spirituale, având un „trup ceresc” sau „spiritual” cum zice Pavel în 1 Cor 15, care nu pot îmbrăca trup de carne. Singurele episoade redate de Biblie de „încarnare” a îngerilor, se găsesc în Vechiul Testament când de ex. Avraam şi Lot au fost vizitaţi de astfel de îngeri. Din cauză că doar Dumnezeu poate să creieze, eu cred că „încarnarea” acestor îngeri a fost determinată de Dumnezeu, dar că îngerii nu pot de la ei înşişi decide că vor să se încarneze! Îngerii sunt fiinţe creiate, libere de a alege, dar sunt limitate în capacitatea lor de a creia, chiar mult mai limitate decât omul!
În ceea ce priveşte „răul”, atât pot eu desprinde din Biblie că undeva, într-un trecut îndepărtat, în ceruri, Lucifer a avut gândul „rău” că ar putea fi ca Dumnezeu. Cum i-a venit gândul acesta, nu se specifică. Dar se pare că într-adevăr, posibilitatea de a alege între bine şi rău a existat dintotdeauna! Numai că în timp ce „binele” este întruchipat printr-o persoană (Dumnezeu: Matei 19:17 El i-a răspuns: „Dece mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur), răul este dedus logoc ca fiind absenţa Acelei persoane. Să nu fiu greşit înţeles: „binele” nu este Dumnezeu, după cum ”dragostea” nu este Dumnezeu, dar Dumnezeu este şi Bine şi Dragoste!
Un Dumnezeu care este dragoste nu ar fi fost… dragoste dacă ar fi creiat nişte roboţi care să-l slujească condiţionaţi de limitarea voinţei lor. Dragostea nu este perfectă dacă nu poţi alege să iubeşti, sau DACĂ NU POŢI ALEGE SĂ NU IUBEŞTI! Dumnezeu a creiat fiinţe libere. Unii dintre îngeri AU ALES să îl urmeze pe Lucifer, şi au căzut astfel în păcat, în timp ce alţi îngeri AU ALES să fie credincioşi lui Dumnezeu şi astfel au devenit ei înşişi… ALEŞI (1 Timotei 5:21 Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire).
Cu omul a fost la fel. Dumnezeu l-a creiat într-o stare în care omul putea avea părtăşie cu Dumnezeu şi a şi avut-o! Necontenită părtăşie! A existat însă o poruncă: omul să nu mănânce din fructul unui anume pom din grădina Eden. Pus faţă-în-faţă cu alegerea de a continua să asculte de Dumnezeu sau de a nu asculta, omul a ales neascultarea, deci a ales absenţa lui Dumnezeu, a părtăşiei cu Domnul, prin urmare răul.
Să mai precizez că Dumnezeu este Atotştiutor. Desigur că El a ştiut că unele dintre fiinţele creiate de El libere să aleagă cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, vor alege fără Dumnezeu! Dar tocmai aici este măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu! Un Dumnezeu atât de măreţ, bun şi neprihănit, un Dumnezeu care iubeşte astfel cum iubeşte Domnul nostru, îşi poate permite să îngăduie şi răul, deoarece în orice clipă, dragostea Sa pune la dispoziţia omului mijloace de biruire a răului!
Într-un anume fel, răul există ca un produs al libertăţii şi al dragostei. Dacă nu ai libertatea de a alege, nu ai ce alege, deci trebuie să trăieşti starea în care ai fost creiat. Dar dacă poţi alege, şi alegi dragostea, tu eşti liber cât de poate de liber, şi răul pentru tine nu mai contează. Adică, nu că nu te deranjează prezenţa răului… dar ştii (din Cuvântul lui Dumnezeu) că răul are o prezenţă limitată şi va veni o zi în care răul va fi eradicat în totalitate.
Dar o să întrebe cineva, eliminarea răului nu va însemna atunci limitarea libertăţii? Nicidecum! Cei ce au ales binele, lumina, şi au făcut asta serios şi până la sfârşitul acestei vieţi, au dovedit că ei nu mai au nevoie de posibilitatea de a alege pentru a fi cu adevărat liberi, deoarece ei vor alege întotdeauna binele. Pentru ei este adevărat Cuvântul care spune: 1 Ioan 3:9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Versetul acesta ne spune în esenţă că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui nu pentru că nu are capacitatea de a păcătui, ci pentru că NU VREA, NU ALEGE să păcătuiască.
Este exact ca la ispitirea Domnului Isus (Matei 4). „Putea” Isus să păcătuiască? (Intrăm iarăşi în domeniul speculativ, şi nu mă simt comfortabil aici!). Doar era… om! 100% Ca mine şi ca tine! Dar pe de altă parte, „nu putea” pentru că era Dumnezeu 100% (avea sămânţa dumnezeească în El, dacă doriţi) care-L făcea să urască răul, să aleagă Binele. Un apostol aruncă lumină asupra acestui aspect, când scrie: Iacov 1:13 Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Un altul, zice de asemenea: Tit 1:2 … în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă. Este neputinţa lui Dumnezeu de a minţi sau de a fi ispitit o limitare a lui Dumnezeu, a libertăţii Sale? Îmi şi vine să râd la întrebarea aceasta, aşa că o las fără răspuns, deoarece acesta este evident!
În ceea ce priveşte partea întrebării care presupune că Dumnezeu nu a creiat o creaţie perfectă, nu pot răspunde decât prin cuvintele scriitorului primei cărţi a Bibliei, care repetă mereu: Geneza 1:4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună… etc. Perfecţiunea se demonstrează prin a alege dragostea şi când aceasta nu este meritată de persoana iubită: Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
Gândeşte-te aşa: am auzit cu toţii despre Joni Eareckson. Dacă ea creştea după vârsta de 17 (când a avut accidentul care a transformat-o într-o paralizată de la gât în jos) ca o femeie frumoasă, inteligentă, etc. şi cineva s-ar fi căsătorit cu ea „din dragoste” şi ar fi trăit cu ea toată viaţa, am fi exclamat cu toţii că este lăudabil! Dar, cât de greu este să trăieşti o viaţă întreagă cu o persoană frumoasă, harnic, inteligentă, etc…? (Deşi, se pare că prin unele familii, este destul de greu!). Dar un bărbat s-a căsătorit cu Joni, şi o iubeşte, şi trăieşte cu ea. Joni nu-i poate face de mâncare, nu-i poate spăla, nu-l poate mângăia pe faţă. Trebuie ea însăşi spălată, şi probabil că de atâta stat fără mişcare, miroase sau are răni care trebuie mereu îngrijite. Ea trebuie întoarsă de pe o parte pe alta, trebuie dusă şi împinsă prin casă, etc…. Crezi că cel ce stă cu ea, dl. Tada o iubeşte? Eu cred că da! Este „perfectă” această dragoste? Privită prin ochii lui Joni (şi ai oricui!), da! Posibilitatea de a alege, şi existenţa a două posibilităţi de alegere, una fiind binele, cealaltă răul, nu face creaţia lui Dumnezeu mai puţin perfectă! Cine te obligă să alegi răul? Pe Cain Domnul îl avertiza: răul e la uşă (se oferă) dar tu să-l stăpâneşti (ţine-l acolo unde e, afară din inima ta!
Răspuns: La problema răului am încercat să răspund într-un mesaj anterior. Noi ne punem adesea întrebări la care nu putem răspunde! Putem specula, dar nu este corect. Afirmaţia aceasta nu are menirea de a opri pe cei ce întreabă, dimpotrivă! Vă încurajez să puneţi cât mai multe întrebări! Doar astfel învăţăm, şi cei ce întreabă, şi cel ce răspunde! Doar trebuie să recunosc că unele întrebări nu primesc răspuns de partea aceasta a veşniciei, şi că cei care pretind că ştiu răspunsurile la toate întrebările, adesea speculează şi unele răspunsuri ajung apoi să frizeze ridicolul.
După părerea mea, răul nu este un lucru care să trebuiască să fi fost creiat. Adică, răul şi păcatul nu sunt lucruri care să existe de capul lor, în ele însele. Ele sunt întotdeauna legate de un obiect, şi sunt stări sau realităţi care se manifestă în absenţa altor stări sau realităţi. De exemplu, dacă stingi lumina într-o încăpere, se face întuneric. Este întunericul un lucru, ceva palpabil? Nu; întunericul este absenţa luminii. Cea mai mică lumină „alungă” sau dislocă întunericul, îl face să dispară. Alt exemplu: iau un balon de oţel, şi în el creez vacuum. Ce este vacuumul? Absenţa a ceva altceva. Dar vacuumul nu este „un obiect” ca atare. Chiar şi ca definiţie, vacuumul este doar absenţa a… orice!
Acum, Dumnezeu a creiat două tipuri de fiinţe: libere şi condiţionate. De exemplu, animalele sunt condiţionate de instinctele lor, un anume mediu de viaţă, inteligenţă, etc. Poţi învăţa un papagal o mie de cuvinte, dar el nu va face legătura dintre ele pentru a alcătui propoziţii, decât … în glumele pe care le auzim despre papagali! Apoi, îngerii şi oamenii au fost creiaţi ca fiinţe liber de a alege. Acum, există anumite condiţionări şi în domeniul acestor fiinţe. De exemplu, îngerii sunt fiinţe spirituale, având un „trup ceresc” sau „spiritual” cum zice Pavel în 1 Cor 15, care nu pot îmbrăca trup de carne. Singurele episoade redate de Biblie de „încarnare” a îngerilor, se găsesc în Vechiul Testament când de ex. Avraam şi Lot au fost vizitaţi de astfel de îngeri. Din cauză că doar Dumnezeu poate să creieze, eu cred că „încarnarea” acestor îngeri a fost determinată de Dumnezeu, dar că îngerii nu pot de la ei înşişi decide că vor să se încarneze! Îngerii sunt fiinţe creiate, libere de a alege, dar sunt limitate în capacitatea lor de a creia, chiar mult mai limitate decât omul!
În ceea ce priveşte „răul”, atât pot eu desprinde din Biblie că undeva, într-un trecut îndepărtat, în ceruri, Lucifer a avut gândul „rău” că ar putea fi ca Dumnezeu. Cum i-a venit gândul acesta, nu se specifică. Dar se pare că într-adevăr, posibilitatea de a alege între bine şi rău a existat dintotdeauna! Numai că în timp ce „binele” este întruchipat printr-o persoană (Dumnezeu: Matei 19:17 El i-a răspuns: „Dece mă întrebi: „Ce bine?” Binele este Unul singur), răul este dedus logoc ca fiind absenţa Acelei persoane. Să nu fiu greşit înţeles: „binele” nu este Dumnezeu, după cum ”dragostea” nu este Dumnezeu, dar Dumnezeu este şi Bine şi Dragoste!
Un Dumnezeu care este dragoste nu ar fi fost… dragoste dacă ar fi creiat nişte roboţi care să-l slujească condiţionaţi de limitarea voinţei lor. Dragostea nu este perfectă dacă nu poţi alege să iubeşti, sau DACĂ NU POŢI ALEGE SĂ NU IUBEŞTI! Dumnezeu a creiat fiinţe libere. Unii dintre îngeri AU ALES să îl urmeze pe Lucifer, şi au căzut astfel în păcat, în timp ce alţi îngeri AU ALES să fie credincioşi lui Dumnezeu şi astfel au devenit ei înşişi… ALEŞI (1 Timotei 5:21 Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Hristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire).
Cu omul a fost la fel. Dumnezeu l-a creiat într-o stare în care omul putea avea părtăşie cu Dumnezeu şi a şi avut-o! Necontenită părtăşie! A existat însă o poruncă: omul să nu mănânce din fructul unui anume pom din grădina Eden. Pus faţă-în-faţă cu alegerea de a continua să asculte de Dumnezeu sau de a nu asculta, omul a ales neascultarea, deci a ales absenţa lui Dumnezeu, a părtăşiei cu Domnul, prin urmare răul.
Să mai precizez că Dumnezeu este Atotştiutor. Desigur că El a ştiut că unele dintre fiinţele creiate de El libere să aleagă cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, vor alege fără Dumnezeu! Dar tocmai aici este măreţia şi frumuseţea lui Dumnezeu! Un Dumnezeu atât de măreţ, bun şi neprihănit, un Dumnezeu care iubeşte astfel cum iubeşte Domnul nostru, îşi poate permite să îngăduie şi răul, deoarece în orice clipă, dragostea Sa pune la dispoziţia omului mijloace de biruire a răului!
Într-un anume fel, răul există ca un produs al libertăţii şi al dragostei. Dacă nu ai libertatea de a alege, nu ai ce alege, deci trebuie să trăieşti starea în care ai fost creiat. Dar dacă poţi alege, şi alegi dragostea, tu eşti liber cât de poate de liber, şi răul pentru tine nu mai contează. Adică, nu că nu te deranjează prezenţa răului… dar ştii (din Cuvântul lui Dumnezeu) că răul are o prezenţă limitată şi va veni o zi în care răul va fi eradicat în totalitate.
Dar o să întrebe cineva, eliminarea răului nu va însemna atunci limitarea libertăţii? Nicidecum! Cei ce au ales binele, lumina, şi au făcut asta serios şi până la sfârşitul acestei vieţi, au dovedit că ei nu mai au nevoie de posibilitatea de a alege pentru a fi cu adevărat liberi, deoarece ei vor alege întotdeauna binele. Pentru ei este adevărat Cuvântul care spune: 1 Ioan 3:9 Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. Versetul acesta ne spune în esenţă că cel născut din Dumnezeu nu poate păcătui nu pentru că nu are capacitatea de a păcătui, ci pentru că NU VREA, NU ALEGE să păcătuiască.
Este exact ca la ispitirea Domnului Isus (Matei 4). „Putea” Isus să păcătuiască? (Intrăm iarăşi în domeniul speculativ, şi nu mă simt comfortabil aici!). Doar era… om! 100% Ca mine şi ca tine! Dar pe de altă parte, „nu putea” pentru că era Dumnezeu 100% (avea sămânţa dumnezeească în El, dacă doriţi) care-L făcea să urască răul, să aleagă Binele. Un apostol aruncă lumină asupra acestui aspect, când scrie: Iacov 1:13 Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Un altul, zice de asemenea: Tit 1:2 … în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă. Este neputinţa lui Dumnezeu de a minţi sau de a fi ispitit o limitare a lui Dumnezeu, a libertăţii Sale? Îmi şi vine să râd la întrebarea aceasta, aşa că o las fără răspuns, deoarece acesta este evident!
În ceea ce priveşte partea întrebării care presupune că Dumnezeu nu a creiat o creaţie perfectă, nu pot răspunde decât prin cuvintele scriitorului primei cărţi a Bibliei, care repetă mereu: Geneza 1:4 Dumnezeu a văzut că lumina era bună… etc. Perfecţiunea se demonstrează prin a alege dragostea şi când aceasta nu este meritată de persoana iubită: Romani 5:8 Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.
Gândeşte-te aşa: am auzit cu toţii despre Joni Eareckson. Dacă ea creştea după vârsta de 17 (când a avut accidentul care a transformat-o într-o paralizată de la gât în jos) ca o femeie frumoasă, inteligentă, etc. şi cineva s-ar fi căsătorit cu ea „din dragoste” şi ar fi trăit cu ea toată viaţa, am fi exclamat cu toţii că este lăudabil! Dar, cât de greu este să trăieşti o viaţă întreagă cu o persoană frumoasă, harnic, inteligentă, etc…? (Deşi, se pare că prin unele familii, este destul de greu!). Dar un bărbat s-a căsătorit cu Joni, şi o iubeşte, şi trăieşte cu ea. Joni nu-i poate face de mâncare, nu-i poate spăla, nu-l poate mângăia pe faţă. Trebuie ea însăşi spălată, şi probabil că de atâta stat fără mişcare, miroase sau are răni care trebuie mereu îngrijite. Ea trebuie întoarsă de pe o parte pe alta, trebuie dusă şi împinsă prin casă, etc…. Crezi că cel ce stă cu ea, dl. Tada o iubeşte? Eu cred că da! Este „perfectă” această dragoste? Privită prin ochii lui Joni (şi ai oricui!), da! Posibilitatea de a alege, şi existenţa a două posibilităţi de alegere, una fiind binele, cealaltă răul, nu face creaţia lui Dumnezeu mai puţin perfectă! Cine te obligă să alegi răul? Pe Cain Domnul îl avertiza: răul e la uşă (se oferă) dar tu să-l stăpâneşti (ţine-l acolo unde e, afară din inima ta!
ADAM si EVA: predestinati unul pentru altul? S-au iubit ei?
Se pare că Adam şi Eva au fost oarecum predestinaţi unul pentru altul, din moment ce au fost creaţi unul pentru altul, aşa că nu a fost alegerea lor, şi poate chiar sentimentul de dragoste nu exista.
Răspuns: Folosirea cuvântului „predestinaţi” nu cred că este potrivită în contextul acesta. Dacă vrei să zici că Adam nu a avut şansa de a alege ceea ce a dorit el dintr-o mai mare varietate a „ofertei”, se poate spune. Alegerea o făcuse Dumnezeu atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Cei doi au fost puşi în faţa faptului. Dumnezeu a creiat-o pe Eva pentru Adam, şi nu pe Adam pentru Eva. Asta nu înseamnă că nu au fost potriviţi! Dimpotrivă, când a văzut-o Adam, a exclamat cu surprindere, minunare şi bucurie: Geneza 2:23 Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!
Versetul de mai sus arată că Adam a fost în căutare, dar nu a găsit nimic potrivit pentru el. Când a văzut-o pe Eva i-a plăcut şi eu cred că a iubit-o.
Oricum, vorbind despre „dragoste”, aceasta nu este numai un sentiment. Nici un băiat nu se trezeşte dimineaţa zicându-şi: „astăzi mă voi îndrăgosti!” Dragostea ca sentiment, se întâmplă. Nu este raţională şi nu merge departe, de obicei. Eu consider dragostea un act de voinţă, de sacrificiu. Cea mai mare dragoste a fost dovedită de Dumnezeu, care a jertfit pe Domnul Isus, unicul Său Fiu, care era curat, strălucitor, perfect, pentru că ne-a iubit pe noi, nişte duşmani ai lui, plini de păcat.
Apostolul Pavel spune că 1 Corinteni 7:39 O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul. Partea a doua a versetului stabileşte principiul libertăţii unui bîrbat creştin de a se căsători cu o femeie creştină. De asemenea este important să vezi principiul liberei voinţe: cu cine vrea!
Căsătoria fiind una dintre cele mai importante alegeri ale vieţii noastre, trebuie cântărită nu doar prin prisma „dragostei”, după principiul lui Samson: Judecători 14:3 Tatăl său şi mama sa i-au zis: „Nu este nici o femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la Filisteni, care Sunt netăiaţi împrejur?” Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.” Îndrăgostirea de dinainte de căsătorie dispare în două săptămâni, şi trebuie să facă loc unei iubiri care va dura o viaţă întreagă, la bine şi la rău!
A iubit-o Adam pe Eva? Negreşit! De unde ştiu? Eva a fost prima care a mâncat din fructul pomului interzis, apoi a dat lui Adam, şi acesta, dacă n-o iubea, putea să o refuze şi s-o lase să cadă singură (vorbesc doar ipotetic, şi nu e bine să facem astfel).
Răspuns: Folosirea cuvântului „predestinaţi” nu cred că este potrivită în contextul acesta. Dacă vrei să zici că Adam nu a avut şansa de a alege ceea ce a dorit el dintr-o mai mare varietate a „ofertei”, se poate spune. Alegerea o făcuse Dumnezeu atât pentru bărbat cât şi pentru femeie. Cei doi au fost puşi în faţa faptului. Dumnezeu a creiat-o pe Eva pentru Adam, şi nu pe Adam pentru Eva. Asta nu înseamnă că nu au fost potriviţi! Dimpotrivă, când a văzut-o Adam, a exclamat cu surprindere, minunare şi bucurie: Geneza 2:23 Şi omul a zis: „Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea!
Versetul de mai sus arată că Adam a fost în căutare, dar nu a găsit nimic potrivit pentru el. Când a văzut-o pe Eva i-a plăcut şi eu cred că a iubit-o.
Oricum, vorbind despre „dragoste”, aceasta nu este numai un sentiment. Nici un băiat nu se trezeşte dimineaţa zicându-şi: „astăzi mă voi îndrăgosti!” Dragostea ca sentiment, se întâmplă. Nu este raţională şi nu merge departe, de obicei. Eu consider dragostea un act de voinţă, de sacrificiu. Cea mai mare dragoste a fost dovedită de Dumnezeu, care a jertfit pe Domnul Isus, unicul Său Fiu, care era curat, strălucitor, perfect, pentru că ne-a iubit pe noi, nişte duşmani ai lui, plini de păcat.
Apostolul Pavel spune că 1 Corinteni 7:39 O femeie măritată este legată de lege câtă vreme îi trăieşte bărbatul; dar dacă-i moare bărbatul, este slobodă să se mărite cu cine vrea; numai în Domnul. Partea a doua a versetului stabileşte principiul libertăţii unui bîrbat creştin de a se căsători cu o femeie creştină. De asemenea este important să vezi principiul liberei voinţe: cu cine vrea!
Căsătoria fiind una dintre cele mai importante alegeri ale vieţii noastre, trebuie cântărită nu doar prin prisma „dragostei”, după principiul lui Samson: Judecători 14:3 Tatăl său şi mama sa i-au zis: „Nu este nici o femeie între fetele fraţilor tăi şi în tot poporul nostru, de te duci să-ţi iei nevastă de la Filisteni, care Sunt netăiaţi împrejur?” Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.” Îndrăgostirea de dinainte de căsătorie dispare în două săptămâni, şi trebuie să facă loc unei iubiri care va dura o viaţă întreagă, la bine şi la rău!
A iubit-o Adam pe Eva? Negreşit! De unde ştiu? Eva a fost prima care a mâncat din fructul pomului interzis, apoi a dat lui Adam, şi acesta, dacă n-o iubea, putea să o refuze şi s-o lase să cadă singură (vorbesc doar ipotetic, şi nu e bine să facem astfel).
Thursday, January 11, 2007
Cum e plăcut să ne rugăm Domnului: în cămăruţă, singuri, sau în public, cu alţi creştini?
Matei 6:6 Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi uşa, şi roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti.
Mai întâi să remarcăm că Isus a făcut precizarea aceasta vizavi de felul de a se ruga al fariseilor: Matei 6:5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. De ce se rugau ipocriţii aceştia? Doar pentru a fi văzuţi de oameni. Ei nu căutau părtăşie cu Dumnezeu în rugăciunea lor ci doar să fie remarcaţi de ceilalţi oameni ca fiind religioşi şi îndeplinindu-şi „cerinţele” religiei lor. Pentru că nu cereau nimic substanţial de la Dumnezeu, pentru că nu doreau schimbarea vieţii lor, nici iertare, nici o minune, ci singurul lucru era dorit de la semenii lor, ei obţineau ceea ce căutau: slava care vine la oameni, renumele în popor.
Pe fariseii aceştia îi interesa doar aparenţa: să arate corespunzător. Să fie vorbiţi de bine, apreciaţi. Orice prilej era folosit în scopul acesta al proiectării unei anumite imagini: atât în biserică, cât şi la piaţă. Şi Domnul Isus a condamnat asta în ei. El a reomandat cu primordialitate rugăciunea în cămăruţă, în solitudine, în linişte, singur cu Dumnezeu.
Adevărul este că ambele rugăciuni, atât cea în public cât şi cea în cămăruţă sunt la fel de necesare. Ele nu pot exista una fără cealaltă. Rugăciunea în cămăruţă seamănă cu pregătirea asiduă şi disciplinată a atletului. Cursa sa este doar de 100m şi durează sub 10 secunde! Dar, pregătirea pentru ea durează câte patru ani, câte 3-6 ore pe zi. Pregătirea este dureroasă, e o luptă în care fiecare 6 luni de antrenament câştigă câte o fracţiune de secundă la performanţă.
Apoi urmează ziua cursei: pe locuri, fiţi gata, START! Numeri până la 10 şi patru ani de pregătire au vorbit! Pe ce loc ai terminat cursa? Priveşte la Isus: cât s-a rugat la mormântul lui Lazăr?
Ioan 11:41-43 … Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţămesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Dacă cronometrăm, probabil avem 10 secunde de rugăciune publică.
De unde atâta putere? De ce aşa rezultat mare? Pentru că Isus se ruga mult „în cămăruţă”. Luca 6:12 În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu (sublinierea mea).
Rugăciunea publică are şi ea rolul ei: este spre beneficiul celor mulţi şi spre slava lui Dumnezeu. Dar puterea, excelenţa şi reuşita în rugăciunea publică vine din cămăruţă. Să nu le neglijăm nici una, nici alta.
Mai întâi să remarcăm că Isus a făcut precizarea aceasta vizavi de felul de a se ruga al fariseilor: Matei 6:5 Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. De ce se rugau ipocriţii aceştia? Doar pentru a fi văzuţi de oameni. Ei nu căutau părtăşie cu Dumnezeu în rugăciunea lor ci doar să fie remarcaţi de ceilalţi oameni ca fiind religioşi şi îndeplinindu-şi „cerinţele” religiei lor. Pentru că nu cereau nimic substanţial de la Dumnezeu, pentru că nu doreau schimbarea vieţii lor, nici iertare, nici o minune, ci singurul lucru era dorit de la semenii lor, ei obţineau ceea ce căutau: slava care vine la oameni, renumele în popor.
Pe fariseii aceştia îi interesa doar aparenţa: să arate corespunzător. Să fie vorbiţi de bine, apreciaţi. Orice prilej era folosit în scopul acesta al proiectării unei anumite imagini: atât în biserică, cât şi la piaţă. Şi Domnul Isus a condamnat asta în ei. El a reomandat cu primordialitate rugăciunea în cămăruţă, în solitudine, în linişte, singur cu Dumnezeu.
Adevărul este că ambele rugăciuni, atât cea în public cât şi cea în cămăruţă sunt la fel de necesare. Ele nu pot exista una fără cealaltă. Rugăciunea în cămăruţă seamănă cu pregătirea asiduă şi disciplinată a atletului. Cursa sa este doar de 100m şi durează sub 10 secunde! Dar, pregătirea pentru ea durează câte patru ani, câte 3-6 ore pe zi. Pregătirea este dureroasă, e o luptă în care fiecare 6 luni de antrenament câştigă câte o fracţiune de secundă la performanţă.
Apoi urmează ziua cursei: pe locuri, fiţi gata, START! Numeri până la 10 şi patru ani de pregătire au vorbit! Pe ce loc ai terminat cursa? Priveşte la Isus: cât s-a rugat la mormântul lui Lazăr?
Ioan 11:41-43 … Şi Isus a ridicat ochii în sus şi a zis: „Tată, Îţi mulţămesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: „Lazăre, vino afară!” Dacă cronometrăm, probabil avem 10 secunde de rugăciune publică.
De unde atâta putere? De ce aşa rezultat mare? Pentru că Isus se ruga mult „în cămăruţă”. Luca 6:12 În zilele acela, Isus S-a dus în munte să Se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu (sublinierea mea).
Rugăciunea publică are şi ea rolul ei: este spre beneficiul celor mulţi şi spre slava lui Dumnezeu. Dar puterea, excelenţa şi reuşita în rugăciunea publică vine din cămăruţă. Să nu le neglijăm nici una, nici alta.
Saturday, January 6, 2007
Calea lui Cain
Iuda 1:11 Vai de ei! Căci au urmat pe calea lui Cain!
Întrebare:
- de ce a refuzat Dumnezeu jertfa lui Cain?
Răspunsul rezultă din ceea ce-i spune Dumnezeu lui Cain, în urma jertfei sale: Geneza 4:6-7 Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit. Reiese de aici că oamenii ştiau deja cum şi ce trebuie să aducă jertfă. Să le fi spus Dumnezeu, atunci când a sacrificat primele animale pentru a le face lui Adam şi Evei hainele de piele (Gen 3:21)? Nu ştim cum şi de unde, dar este clar că (,) Cain ştia ce şi cum trebuie să aducă jertfă, adică ce este „bine”, dar el a refuzat. A adus jertfă ce a crezut el de cuviinţă, ce i-a fost lui convenabil.
Vegetalele, grânele şi fructele aduse de Cain erau în contrast puternic cu oile întâi-născute ale turmelor lui Abel. Sacrificarea oilor presupunea vărsare de sânge (şi fără vărsare de sânge, nu este iertare - Evrei 9:22). Metoda de ispăşire a păcatului a fost întotdeauna prin vărsare de sânge. În Exod Domnul doar o face ca lege, ca apoi să verse chiar sângele Domnului Isus ca jertfă o dată pentru totdeauna.
Biblia ne spune că Abel a adus jertfa sa prin credinţă (Evrei 11:4 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui). Abel a crezut că ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu vor aduce o stare de neprihănire. Cain a fost asemănător mamei sale, care nu a crezut în ceea ce a spus Dumnezeu. Cain a fost neascultător; de fapt, apostolul Ioan este foarte categoric: 1 Ioan 3:12 nu cum a fost Cain, care era de la cel rău… Deci este clar că Dumnezeu le-a spus despre jertfe, dacă Abel a crezut şi a ascultat, iar Cain nu a crezut şi nu a ascultat. În Matei 23:35 Abel este numit „neprihănit” de către chiar Domnul Isus.
Cineva a spus că (,) Cain care era lucrător cu mâinile (agricultor) a adus ca jertfă lucrarea mâinilor sale; adică, a căutat neprihănirea, sau să placă lui Dumnezeu prin faptele sale, ceea ce este imposibil! Nimeni nu va fi plăcut lui Dumnezeu prin propriile fapte, nici prin faptele Legii! Cain este astfel strămoşul tuturor celor ce caută îndreptăţirea prin faptele lor. Celor ce caută să se apropie de Dumnezeu prin fapte.
În Geneza 4:7 Domnul îi explică lui Cain de ce nu i-a acceptat jertfa (pentru că nu era adusă „bine”) şi-l avertizează ce se va întâmpla dacă a făcut rău şi continuă să insiste în răul făcut: păcatul este la uşa (inimii) şi păcatul este insistent! Dorinţa păcatului „se ţine după tine”!
A ascultat Cain de data asta? Nu! Acum Cain dospeşte un plan de a se răzbuna pe Abel: îl va omorâ! Probabil că logica este că dacă îl înlătură pe Abel, Dumnezeu va trebui să accepte jertfa sa, în condiţiile lui Cain, că nu mai are cine să aducă jertfă cum se cuvine! Mă uimeşte mereu cum există întotdeauna oameni care profictă de faptul că într-o comunitate sau adunare nu prea are cine „lucra” pentru Domnul, şi apoi ei trăiesc viaţa în neorânduială, cu concepţia că dacă nu are pe cine folosi pe altcineva, Domnul îi va folosi pe ei… Greşit! Abel a fost omorât, dar acum sângele lui Abel vorbea lui Dumnezeu! Şi glasul sângelui lui Abel era mai tare decât cel al lui Cain.
După uciderea lui Abel, Dumnezeu îl întreabă pe Cain unde este fratele său; este ca şi când Domnul i-ar oferi lui Cain o ocazie ca să-şi mărturisească păcatul. Dar Cain continuă să meargă pe calea aleasă de el însuşi: necredinţa a dus la neascultare, neascultarea a dus la crimă, crima a dus la minciună. „Nu ştiu unde e fratele meu” zice Cain. Ca şi când Dumnezeu nu ar şti decât dacă îi spunem noi ce e de ştiut. Observaţi afrontul adus de Cain lui Dumnezeu?
Cain nu doar îl minte pe Dumnezeu în faţă, ci îl ia şi peste picior: „sunt eu păzitorul fratelui meu”? Adică, am vreo obligaţie faţă de fratele meu? Trebuie să mă intereseze unde este el, ce face el? E treaba lui!
Deci, asta e calea lui Cain, şi păcatul său:
- nu a crezut în ceea ce a spus Dumnezeu şi ceea ce a ştiut despre Dumnezeu.
- nu a ascultat de ceea ce a cerut Dumnezeu.
- nu s-a corectat când Dumnezeu i-a oferit ocazia.
- a omorât pe fratele său
- nu a recunoscut, şi-a ascuns păcatul
- când a fost pedepsit (ca să fie fugar) a protestat.
- s-a bazat pe mintea sa, faptele sale, a căutat neprihănirea prin eforturi proprii.
Din nefericire, „sămânţa” lui Cain este şi azi prezentă… în lume şi chiar şi printre creştini!
Întrebare:
- de ce a refuzat Dumnezeu jertfa lui Cain?
Răspunsul rezultă din ceea ce-i spune Dumnezeu lui Cain, în urma jertfei sale: Geneza 4:6-7 Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa? Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit. Reiese de aici că oamenii ştiau deja cum şi ce trebuie să aducă jertfă. Să le fi spus Dumnezeu, atunci când a sacrificat primele animale pentru a le face lui Adam şi Evei hainele de piele (Gen 3:21)? Nu ştim cum şi de unde, dar este clar că (,) Cain ştia ce şi cum trebuie să aducă jertfă, adică ce este „bine”, dar el a refuzat. A adus jertfă ce a crezut el de cuviinţă, ce i-a fost lui convenabil.
Vegetalele, grânele şi fructele aduse de Cain erau în contrast puternic cu oile întâi-născute ale turmelor lui Abel. Sacrificarea oilor presupunea vărsare de sânge (şi fără vărsare de sânge, nu este iertare - Evrei 9:22). Metoda de ispăşire a păcatului a fost întotdeauna prin vărsare de sânge. În Exod Domnul doar o face ca lege, ca apoi să verse chiar sângele Domnului Isus ca jertfă o dată pentru totdeauna.
Biblia ne spune că Abel a adus jertfa sa prin credinţă (Evrei 11:4 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui). Abel a crezut că ascultarea de cerinţele lui Dumnezeu vor aduce o stare de neprihănire. Cain a fost asemănător mamei sale, care nu a crezut în ceea ce a spus Dumnezeu. Cain a fost neascultător; de fapt, apostolul Ioan este foarte categoric: 1 Ioan 3:12 nu cum a fost Cain, care era de la cel rău… Deci este clar că Dumnezeu le-a spus despre jertfe, dacă Abel a crezut şi a ascultat, iar Cain nu a crezut şi nu a ascultat. În Matei 23:35 Abel este numit „neprihănit” de către chiar Domnul Isus.
Cineva a spus că (,) Cain care era lucrător cu mâinile (agricultor) a adus ca jertfă lucrarea mâinilor sale; adică, a căutat neprihănirea, sau să placă lui Dumnezeu prin faptele sale, ceea ce este imposibil! Nimeni nu va fi plăcut lui Dumnezeu prin propriile fapte, nici prin faptele Legii! Cain este astfel strămoşul tuturor celor ce caută îndreptăţirea prin faptele lor. Celor ce caută să se apropie de Dumnezeu prin fapte.
În Geneza 4:7 Domnul îi explică lui Cain de ce nu i-a acceptat jertfa (pentru că nu era adusă „bine”) şi-l avertizează ce se va întâmpla dacă a făcut rău şi continuă să insiste în răul făcut: păcatul este la uşa (inimii) şi păcatul este insistent! Dorinţa păcatului „se ţine după tine”!
A ascultat Cain de data asta? Nu! Acum Cain dospeşte un plan de a se răzbuna pe Abel: îl va omorâ! Probabil că logica este că dacă îl înlătură pe Abel, Dumnezeu va trebui să accepte jertfa sa, în condiţiile lui Cain, că nu mai are cine să aducă jertfă cum se cuvine! Mă uimeşte mereu cum există întotdeauna oameni care profictă de faptul că într-o comunitate sau adunare nu prea are cine „lucra” pentru Domnul, şi apoi ei trăiesc viaţa în neorânduială, cu concepţia că dacă nu are pe cine folosi pe altcineva, Domnul îi va folosi pe ei… Greşit! Abel a fost omorât, dar acum sângele lui Abel vorbea lui Dumnezeu! Şi glasul sângelui lui Abel era mai tare decât cel al lui Cain.
După uciderea lui Abel, Dumnezeu îl întreabă pe Cain unde este fratele său; este ca şi când Domnul i-ar oferi lui Cain o ocazie ca să-şi mărturisească păcatul. Dar Cain continuă să meargă pe calea aleasă de el însuşi: necredinţa a dus la neascultare, neascultarea a dus la crimă, crima a dus la minciună. „Nu ştiu unde e fratele meu” zice Cain. Ca şi când Dumnezeu nu ar şti decât dacă îi spunem noi ce e de ştiut. Observaţi afrontul adus de Cain lui Dumnezeu?
Cain nu doar îl minte pe Dumnezeu în faţă, ci îl ia şi peste picior: „sunt eu păzitorul fratelui meu”? Adică, am vreo obligaţie faţă de fratele meu? Trebuie să mă intereseze unde este el, ce face el? E treaba lui!
Deci, asta e calea lui Cain, şi păcatul său:
- nu a crezut în ceea ce a spus Dumnezeu şi ceea ce a ştiut despre Dumnezeu.
- nu a ascultat de ceea ce a cerut Dumnezeu.
- nu s-a corectat când Dumnezeu i-a oferit ocazia.
- a omorât pe fratele său
- nu a recunoscut, şi-a ascuns păcatul
- când a fost pedepsit (ca să fie fugar) a protestat.
- s-a bazat pe mintea sa, faptele sale, a căutat neprihănirea prin eforturi proprii.
Din nefericire, „sămânţa” lui Cain este şi azi prezentă… în lume şi chiar şi printre creştini!
Subscribe to:
Posts (Atom)
